Morţii vii

Într-un ziar vechi, din 1997, am dat, la rubrica de anunţuri mortuare, de numele unui "very important person" din acea vreme. Nu ştiam că  murise şi nimic din ce s-a petrecut în România şi pe planetă după dispariţia sa nu mi-a dat ocazia să aflu că nu mai trăia. Cât timp fusese foare prezent în viaţa culturală şi în aceea politică, am trăit şi eu sub imperiul ideii, care pe atunci plutea în aer, că omul însemna  providenţa de care avea nevoie ţara, dar şi fiecare dintre români. Ca să continuăm a exista. Aparţinea categoriei indispensabililor. Dar uite că el plecase dintr-o lume care părea pe atunci dependentă de persoana lui importantă, iar lumea nu se sinchisea de asta. Şi nici eu. Nu-mi aminteam ca evenimentul să fi ţinut prima pagină a gazetelor sau să fi avut funeralii de rang naţional. E posibil să nu fi fost eu în ţară, e de asemenea posibil ca familia să fi impus un regim de maximă discreţie, şi la fel de posibil ca să fi sucombat din condiţia de ins instituţiona­lizat cu mult timp înainte de a sucomba la propriu. Unii continuă să trăiască decenii după ce au murit ca persoane publice. Aş citi cu mare folos povestea celor care erau cineva în primii ani de după decembrie 1989, şi care au dispărut pur şi simplu din sfera interesului general. Pe câţiva i-am întâlnit în situaţii care spuneau că deveniseră nişte nimeni şi chiar mai puţin de atât. Cu un ideolog de partid extrem de prezent în vremurile acelea, am dat nas în nas într-o staţie de metrou şi tot ce-am avut de zis văzându-l a fost: Ia te uită, matale trăieşti! În loc să se ofuscheze, fiindcă mirarea mea nu avea cum să-l măgulească, individul a râs şi a răspuns ca un om de rând încântat că e şi el luat în seamă: Păi, de ce să nu trăiesc?! Zilele trecute am citit într-un cotidian că un fost mi­nistru de moşie economică e dator vândut la bănci şi că ar fi fost în vreo două rânduri gata să-şi ia viaţa. Făcuse prăpăd ca ministru, iar când a pornit de unul singur în afaceri s-a dovedit şi mai neisprăvit. Biblia ne învaţă să nu ne bucurăm de răul altora, dar nu scrie nicăieri că trebuie să plângem de mila celor care au urcat pe scara socială prin fraudă, şantaj şi obedienţă, iar apoi s-au prăbuşit. Am înţelege mai bine ce s-a întâmplat cu ţara în aceşti douăzeci de ani, dacă ar defila prin faţa noastră, într-o serie lungă de emisiuni tv, cu vieţile lor de după ce n-au mai fost mahări, toţi morţii vii ai politicii şi ai marii administraţii. Unii au continuat să cocheteze cu penalul şi să se îmbogăţeacsă, dar cei mai mulţi au fost centrifugaţi din  viaţa publică şi au ajuns pentru cei între  care îşi consumă bătrâneţile. "Ăla, cum dracu’ îl cheamă, ăla care tăia şi spânzura, uite că nu-i mai ţin minte numele!"