Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Evaluarea corectă a moştenirii putiniene impune rememorarea stării Rusiei atunci când Vladimir Putin a venit la putere. Principala caracteristică a statului era dezagregarea. Singurele instituţii operaţionale la scară naţională rămăseseră poşta şi transporturile. Secesiunea cecenă era doar cea mai vizibilă dintre acţiunile centrifuge alimentate de exclusivismul identitar. Pe plan social, trăsătura principală era insecuritatea. Plata salariilor şi a pensiilor devenea tot mai problematică în timp ce crima organizată ameninţa cotidian.
Evaluarea corectă a moştenirii putiniene impune rememorarea stării Rusiei atunci când Vladimir Putin a venit la putere. Principala caracteristică a statului era dezagregarea. Singurele instituţii operaţionale la scară naţională rămăseseră poşta şi transporturile. Secesiunea cecenă era doar cea mai vizibilă dintre acţiunile centrifuge alimentate de exclusivismul identitar. Pe plan social, trăsătura principală era insecuritatea. Plata salariilor şi a pensiilor devenea tot mai problematică în timp ce crima organizată ameninţa cotidian. Oligarhii dominau viaţa socio-economică controlând cu stricteţe mereu sporită factorul politic. În context internaţional, Kremlinul ajunsese un actor de mâna a doua, ruşii fiind supuşi unor neîntrerupte umilinţe, iar ţara fiind obiectul politicii de "împingere şi îndiguire", practicată de puterile euro-atlantice. Aceasta în timp ce Moscova pravoslavnică era percepută ca principal obstacol în calea revoluţiei islamice şi constituia o ţintă predilectă a fundamentalismului musulman. Democraţia era văzută drept sursă de anarhie, economia de piaţă drept izvor al polarizării sociale, iar amândouă drept cauză a declinului influenţei ruse în lume.
Ce a făcut Vladimir Putin? A îngrădit puterea guvernatorilor înlocuind sistemul democratic al alegerii lor cu cel al numirilor de la centru. I-a obligat pe oligarhi mai întâi să îşi achite contribuţiile către stat, iar apoi să cedeze statului proprietăţile cu valoare strategică ori puterea de a dispune de ele. Cei care s-au opus au avut de ales între închisoare şi exil. Încarcerarea lor nu a fost tocmai un exemplu al respectului pentru principiile statului de drept. Naţionalizarea (în fapt cvasiconfiscarea) activelor lor nu a fost tocmai o aplicaţie a regulilor economiei de piaţă. Libertatea presei a fost supusă controlului guvernamental, în special media electronică fiind masiv etatizată. Manifestările organizaţiilor neguvernamentale străine au fost drastic îngrădite, iar acţiunea militant-politică a societăţii civile ruse a fost descurajată până la anihilare. Mişcările vizând autodeterminarea internaţională au fost combătute cu brutalitate, oferindu-se în contrapartidă autodeterminarea internă sub conducerea autoritară a unor lideri locali fideli Kremlinului şi în cadrul unei federaţii ruse hipercentralizate. Pluripartidismul a fost îngrădit şi transformat din mecanism al accesului popular la decizia politică în ritual de autoreglare a gestiunii politice.
Toate aceste măsuri – denunţate de Occident ca nedemocrate – au fost teoretizate şi subsumate conceptului de "democraţie suverană". Termenul "suveran" are în context o dublă semnificaţie: aceea că nu poporul, ci statul decide, indivizii având doar dreptul de a-i alege pe conducători, în timp ce conducătorii au puterea, în principiu necenzurabilă, de a sintetiza interesele individuale într-un interes colectiv suprem, protejat şi promovat de stat; şi aceea că distribuirea şi exercitarea drepturilor cetăţeneşti nu sunt supuse controlului extern, fiind exclusiv subsumate nevoii ca statul rus să îşi maximizeze competitivitatea în concursul internaţional de interese.
Conceptul "democraţiei suverane" este corolarul "despotismului de piaţă" practicat de Vladimir Putin şi care porneşte de la observaţia că eşecul fostului imperialism sovietic s-a înregistrat în plan economic, iar nu în cel politic. În consecinţă, atât perestroika gorbaciovistă, cât şi democratizarea elţîniană urmărind integrarea Rusiei în sistemul politic european ca pandant al secesiunii ruse faţă de URSS ar fi fost greşite ori inutile. Rusia nu are cum să se integreze în spaţiul instituţiilor şi valorilor euro-atlantice şi de aceea nu are nevoie de o democraţie de tip european. Strategia post-imperială s-a transformat astfel într-o strategie neo-imperială, bazată pe o "democraţie controlată" de stat şi o economie de piaţă în care resursele strategice (hidrocarburile) sunt folosite ca pârghii pentru promovarea agendei geopolitice naţionale.
Prin erorile şi eşecurile sale, neo-conservatorismul american a dat doctrinei Putin capacitatea de a se aplica cu succes. Preţul ridicat al petrolului a permis Moscovei să înlocuiască vechea ameninţare nucleară sovietică cu şantajul energetic, iar fosta Cortină de fier cu o cortină de oleo şi gazoducte. Pe de altă parte, exportul de pax americana a îngăduit Rusiei să îşi aproprieze rolul moral de apărător al legalităţii internaţionale. De aici au venit stabilitatea economico-socială internă şi respectabilitatea reasumării poziţiei de actor global.
În atari condiţii, oricât ar strâmba unii din nas, ruşii nu aveau cum să nu voteze pentru continuitate, iar noul preşedinte rus nu are cum să nu fie, mai mult decât simplu succesor, un executor testamentar al lui Vladimir Putin.
