Mult zgomot pentru nimic

Implinirea a doi ani de la desemnarea lui Traian Basescu drept candidat al Aliantei D.A. la Presedintie da presei arondate Cotrocenilor posibilitatea de a mai sarbatori nitel. Nu e o noutate. Mandatul de pana acum al lui Traian Basescu, dar si al Aliantei D.A. gafaie sub povara aniversarilor de tot soiul. Astfel, Puterea Portocalie se apropie tot mai mult de idealul atins de regimul Ceausescu in faza sa de putrefactie, cand nu trecea o zi fara o aniversare. Cum sta bine presei in ipostaza de camerista, presedintelui i s-au cerut interviuri cu atmosfera de Palat Buckingham si intrebari la patru ace. Ultimul dintre aceste momente l-a constituit dialogul transmis de Realitatea TV de la Cotroceni, cu un Traian Basescu teapan ca un mire la Sfatul Popular.

Gandit ca moment festivist, dialogul a inregistrat o cadere de rating catastrofala dupa primul sfert de ora, semn ca pe Traian Basescu nu-l prinde decat bodega. Cu toate acestea, dialogul a fost benefic pentru sanatatea civica a natiunii. Intaia oara de la alegerile din 2004 ne-am dat seama ce i-a lipsit si ii lipseste lui Traian Basescu: Obiectivele de barbat de stat. Dintre toti presedintii postdecembristi, Traian Basescu s-a agitat cel mai mult. Putine au fost zilele celor doi ani in care Traian Basescu sa nu ne faca sa tresarim cu ceva: un gest, o decizie, o afirmatie. Putine au fost iesirile sale la rampa care sa nu starneasca taraboi.

Daca ne uitam insa la dara lasata in urma de Traian Basescu, nu vom descoperi nimic din ceea ce face ca un sef de stat sa ramana in istorie. Asemenea unui Trabant care nu intra in viteza, Traian Basescu a parait, a pacanit, a scos fum, a trosnit din toata caroseria. Nu s-a miscat insa din loc nici macar cu un centimetru. Auzind larma, cei din bloc au dat buzna la ferestre: in maiouri (barbatii) si in capot (femeile). Ceva timp. Pana s-au convins ca Trabantul va mai hurui si pacani asa, fara sa se urneasca, inca vreo trei ani. Am fi nedrepti sustinand ca Traian Basescu n-a facut nimic in cei doi ani de mandat. Domnia sa a facut ceva. Nu pentru tara, ci pentru el insusi. A dobandit zi de zi tot mai multa putere peste marginile Constitutiei.

In decembrie 2004 a obtinut dreptul anticonstitutional de a impune un prim-ministru de la o formatiune care n-a castigat alegerile parlamentare. In ianuarie 2005 a dobandit - gratie unei Decizii aberante a Curtii Constitutionale - dreptul anticonstitutional de a-si da cu parerea despre viata intima a partidelor. In august 2005 a dobandit dreptul de a-l ataca pe primul-ministru. In septembrie 2006 a dobandit dreptul anticonstitutional de a suspenda un ministru. Adversarii liberali ai presedintelui condamna aceasta permamenta foiala a lui Traian Basescu in fotoliul de la Cotroceni pentru a-l largi pana la proportiile unui fotoliu de Republica Prezidentiala. In sine insa nevoia unui conducator de a dobandi tot mai multa putere nu e de condamnat. Pentru ca, in cazul unui conducator, problema e nu cata putere ajunge sa aiba la un moment dat. Problema e ce face cu puterea dobandita. Daca vrea o cat mai mare putere pentru a implini un obiectiv istoric, batalia de a o avea nu e condamnabila.

In cazul lui Traian Basescu, nenorocirea e ca nu s-a intrezarit si nu se intrezareste vreun obiectiv pentru care sa merite atata putere. La bilantul de doi ani, Traian Basescu nu se poate mandri cu nici un obiectiv istoric realizat sau in curs de realizare.

Pe plan intern, admiterea in UE nu e opera domniei sale. E opera Guvernului Tariceanu, dar si opera Guvernului Nastase. Lupta impotriva coruptiei s-a redus la succesiunea de montaje literar-artistice care au fost si sunt arestarile preventive. Descentralizarea - un obiectiv des invocat - nu si-a gasit nici macar un strop de realizare.

Pe plan extern, un dezastru. Chestia cu Marea Neagra? Moarta. Chestia cu Axa? Abandonata. Apropierea de Chisinau? Un fiasco. Imbunatatirea relatiilor cu Moscova? O cacealma.

Mult timp, cand Traian Basescu se plangea ca n-are suficienta putere pentru a face ceva cu adevarat important pentru tara, l-am crezut. Acum, cand are suficienta putere si ne dam seama ca nu face nimic cu ea, ne-am amintit de obsesia primarului general Traian Basescu. In mandatul 2000-2004 n-a facut nimic pentru Bucuresti, invocand ca n-are suficienta putere. Dati-mi Consiliul General! - a cerut el. I s-a dat Consiliul General. N-a facut nimic. Concluzia e fara echivoc: La Traian Basescu, nevoia de putere functioneaza in sine. Chiar si daca ar deveni un al doilea Ceausescu, tot n-ar face nimic. Pentru ca puterea in sine ii ajunge!