Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
E o certitudine: forţa de muncă, în România, s-a despărţit în două părţi distincte, fără ca vreuna să fie dominantă. O parte este activă: un şuvoi curgător de oameni muncitori şi performanţi, învăţând să caute reuşita, succesul în profesie, în meşteşuguri, în afaceri. Făcătorii principali de PIB. Cealaltă parte însă, pasivă, e o masă mare de oameni care încă mai aşteaptă „să li se dea” ori „să li se facă” – cu deosebire loc pe piaţa muncii, deşi nimic nu e mai greu în România decât să găseşti oameni potriviţi pentru multe dintre muncile potrivite.
Sun nenumărate dovezile că, în România de astăzi, în multe companii, unele chiar de stat, regulile noi, un climat competiţional de muncă şi de răsplată a muncii au condus la modificarea în bine a comportamentului. Ce să înţelegem de aici? Că atunci când propriile interese ale oamenilor ajung să fie cunoscute, înţelese şi respectate, ele influenţează pozitiv mentalităţile. Vor fi, desigur, voci gata să „nuanţeze” că astfel de performanţe întâlnim cu deosebire în companiile cu capital străin. Ei bine, în multe dintre companiile de elită, capitalul o fi străin, dar muncitorii, specialiştii şi cei mai mulţi dintre manageri sunt recrutaţi de pe piaţa internă a muncii.
Tot de pe piaţa internă a muncii îşi recrutează însă oamenii şi companiile care întorc spatele pieţei. Atât timp cât astfel de companii – între care multe sunt de stat – vor continua să producă fără să aibă pieţe asigurate, fără să găsească în piaţa liberă cumpărători pentru fabricatele lor ce încorporează materii prime şi resurse energetice scumpe, muncă şi bani; cât timp multe zeci de mii de companii nu vor înregistra un plus optim de productivitate şi eficienţă a muncii, nu vom avea şansa să vină câştiguri în plus. Căci pentru asta e nevoie ca firmele din economie – marea majoritate – să devină unităţi producătoare de profit, din care să plătească salarii şi să alimenteze cu fonduri întreaga societate, începând cu spitalele şi şcolile. Iar acum, multora, cu deosebire dintre cele de stat, le place încă postura de unităţi de asistenţă socială, acordând salarii neacoperite cu productivitate şi producând pagube tot mai greu de acoperit. Ieşirea din aceste capcane a devenit o problemă foarte grea. Dar va fi şi mai grea, tot mai grea, dacă vor interveni alte amânări.
Soluţia? Să înţelegem, întâi şi întâi, că România are, acum, o nevoie vitală, rostită doar în surdină şi revoltător de rar. Nevoia de a-şi forma un nucleu puternic şi sănătos de tehnicieni performanţi, de la manageri la meseriaşi. Cam două milioane, poate chiar două milioane şi jumătate, care să împingă economia în sferele eficienţei, productivităţii şi profitabilităţii. Şi care să tragă după ei alte milioane de salariaţi, „de rând”, pe care să-i scoată din vălmăşagul muncii la întâmplare şi să-i atragă în înfăptuiri bine organizate, desfăşurate sub semnul Sfintei Concurenţe. De aici ar putea să înceapă Marea Restructurare.
