Munca şi banii în ecuaţia economică

România anului 2009, ţară lovită de criza mondială, a adunat o mare sumă de incertitudini. Dar ce anume ar putea să aducă mai multe certitudini? Şi de unde? De la cea mai mare creştere econo­mică din Europa, înregistrată câţiva ani la rând, am ajuns la unul dintre nivelurile cele mai de jos.

Cum putem ieşi din această capcană?
În primul rând, întărind încrederea în forţa concurenţei. Căci ani la rând, în România, companii care n-au fost hărţuite de concurenţă s-au bălăcit cât au vrut în iluzia rentabilităţii şi pro­fitabilităţii. Folosind practica urcării preţurilor pentru a face faţă propriilor cheltuieli şi datorii. În loc să-şi sporească productivitatea.

Să fie preţurile tot mai mari salvarea în vreme de criză? Nicidecum. De altfel, faptul că inflaţia pierde teren în acest an este o dovadă că multe companii s-au văzut obligate să-şi schimbe stilul de joc în arena economiei. Adepţii umflării la nesfârşit a preţurilor nu mai au apă la moară. Dar asta nu înseamnă că inflaţia se retrage singură. E nevoie de un război crâncen, în primul rând cu companii dintre cele mai mari, dar nerentabile, pentru un alt stil de a face economie.

La rezultatul dorit nu se poate însă ajunge fără muncă performantă. Şi, mai ales, fără mai mult spirit întreprinzător. Starea de aşteptare nu-i decât un mod de a lungi boala.

Poate că este firesc, în aceste momente de sfârşit de an 2009, ca ochii societăţii să fie  îndreptaţi în bună măsură către scena politică. În primul rând din reflex. La urma urmei, este normal să crească interesul unei părţi a populaţiei pentru viaţa politică, trezit acum cu deosebire de alegerile prezidenţiale. Dar economia reală şi economia nominală, domenii de care depinde fundamental bunăstarea populaţiei, rămân în prim-plan. Şi este în firea lucrurilor să rămână în prim-plan inclusiv în apropiata campanie electorală. Un obiectiv de prim ordin fiind reluarea creşterii economice şi ieşirea din criză. Este o cerinţă majoră de-a impune alte cote de credibilitate, mai înalte. Altfel, pieţele internaţionale ne-ar impune marje mai mari de dobânzi, soldate cu costuri pe care ţara le-ar plăti greu. Iar investitorii străini ne-ar ocoli.

Dar nici viaţa politică, nici viaţa economică nu pot fi rupte mai cu seamă de problemele salariilor şi pensiilor. Probleme ce au iscat, la nivel naţional, aprinse dezbateri. Prea puţin însă în aceste dezbateri a fost subliniat un fapt cardinal: acela că politica salariilor şi politica pensiilor nu pot fi făcute în vid. Ele se fac într-o ţară reală, într-un timp real, în strânsă corelaţie cu politica monetară, cu politica  fiscală, cu politica generală a câştigurilor, fie ele din rente, din profit sau din alte surse legale. Şi cu raportul concret între cererea de consum, bani şi oferta de bunuri şi servicii.

Temele macroeconomice nu mai sunt cuprinse, astăzi, doar în sfera de preocupări a specialiştilor cu atribuţii stricte în domenii cum sunt preţurile, ratele de schimb, dobânzile, contul de capital, contul curent, fiscalitatea, veniturile. Ele devin tot mai mult teme de larg interes popular, coboară din universităţi în pieţe, în stradă şi, desigur, tot ce interesează publicul trebuie să intereseze  şi politica. Pentru că veniturile în creştere pot să provoace dezechilibre macroeconomice grave. Dacă, bineînţeles, nu sunt corelate cu creşteri corespunzătoare de productivitate. Adevăratele riscuri pentru echilibrele macroeconomice acum, în vreme de criză, sunt creşterile de venituri rupte de productivitate şi cheltuielile bugetare ce împing către o creştere excesivă a deficitului public.