x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Muncă şi trudă

Muncă şi trudă

de Tudor Octavian    |    31 Aug 2011   •   21:00

Fiecare din adevarurile cardinale pe care le-am invatat in adoles­cen­ta are si o continuare evitata sau citata cu multe precautii. Am fost invatati ca munca il innobi­lea­za pe om, ca munca l-a facut pe om, dar in jumatatea rareori po­menita a acestui adevar aflam pre­cizarea ca nu toate muncile si nu pe fiecare om in parte. Ca una e munca si alta truda. Cele mai mul­te munci il tin pe om intr-o con­ditie inumana de drum inchis.

Cu foarte multi dintre osanditi la o truda ai planetei e inoportun si chiar jignitor sa discuti despre mo­­dul in care isi duc existenta, schi­lodandu-si trupul si cen­zu­randu-si nevoile. Din interviurile ar­­tistilor, ale savantilor, ale perso­na­litatilor, din varii domenii cu re­u­site in viata, retinem ideea mun­cii in regim de profesie si de pla­cere. Nu toate muncile sunt si profesii, desi exista si munci grele care conduc la un grad respectabil de specializare. Cum ar fi bu­na­oa­ra muncile de la ferma si din camp. Totusi, nu exista si o profe­sie de taran.

M-am uitat intr-o dupa-amiaza de duminica la sosea, la un angajat al Salubritatii care culegea de pe trotuar sacii cu gunoi domestic si, cu o dexteritate de invidiat, ii arunca in masina, aparent fara efort si detasat de operatiune. Am trudit si eu aproape doi ani la o ma­sina de facut aschii pentru placi aglo­merate pe un post de 'aschia­tor doi' care la fel de bine se putea chema aruncator de butuci in ma­si­na de tocat lemnul. Ajunsesem des­tul de repede la un gen de pres­ti­­digitatie cu greutati ce-mi asigura si un vag simtamant de mandrie me­seriasa. Totusi, nu intr-atat de me­seriasa incat sa-i vorbesc man­dru unui reporter despr­e im­pli­ni­rea prin munca, despre satisfactiile mari pe care mi le procura cazna la butuci, despre perfectionism si au­todepasire, despre indemnurile pe care ar fi sa le adresez tinerilor ca sa devina si ei niste manuitori de butuci emeriti, cu palmele nu­mai bataturi si cu pielea ciuruita de as­chii. Ca manuitor remarcat de butuci aveam ceea ce s-ar fi che­mat totusi o chemare: aceea de a sca­pa cat mai curand de munca aia infecta, care ma indobitocea si care conducea la un tip de re­sem­na­re vecina cu fatalitatea.

Astazi pot spune ca munca m-a facut om si m-a ridicat, dar nu­mai prin comparatie si prin celelalte slujbe care m-au adus de la tru­da fara nici un orizont la un ori­z­ont mai bun al stradaniei. Dreptul la munca nu obliga si la un op­tim de satisfactii. Muncile bune, usoa­re, productive, aparate de legi ne­scrise, dar functionale nu sunt un drept, sunt o cucerire si in mul­te cazuri un noroc. Lozincile pozi­ti­ve si generaliste sunt ca si comunismul: fac binele tuturor pe spi­narea fiecaruia.

×
Subiecte în articol: editorial