Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În secolul al XIX-lea, Europa s-a umplut de tablouri şi tablouaşe înfăţişând toate un munte cu vârful în depărtare înzăpezit, un pârâu rostogolindu-şi în prim-plan apele printre pietre mari acoperite de muşchi şi undeva, în dreapta sau în stânga apei, într-o poeniţă însorită, o căsuţă. Zeci, dacă nu sute de pictori au semnat conştiincios această imagine, fără nici unul din complexele tematice ale creatorilor din veacul următor.
Artişti de primă mână, pictori mărunţi de provincie, artizani de bâlci, toţi au produs, conform cu cererea, acelaşi tablou care prin inventarul imaginii îl convingea pe proprietar că fericirea are un chip, şi încă unul banal. Bogaţii cumpărau de la meşteri tabloul reprezentând muntele cu coama acoperită de nea, râul cu apă rece şi curată, clipocitul ei printre stâncile prăvălite în albie, pădurea protectoare şi poiana verde cu căsuţa uitată de Dumnezeu în micul Paradis Terestru, iar săracii cumpărau şi ei de la pictorul modest, din târguri şi iarmaroace, varianta neacademică a peisajului şi toţi se simţeau bine avându-l. Nu contau prea mult autorul şi nici măiestria cu care era pictată pânza, ci visarea.
Criticii şi istoricii artei din secolul al XX-lea, când vor să incrimineze plăcerile mic-burgheze, dau ca exemplu de micime a spiritului, de blocaj estetic, de închistare ideatică şi de tot ce-i mai rău în cultură producţia de serie a tabloului, în care găseşti întotdeauna muntele, pădurea, râul, pietrele răzleţite în şuvoi şi căsuţa cu acoperişul roşu. În ciuda acestora, în Piaţa Obor şi în alte târguri din lumea largă apar din când în când nişte zugravi de peisaje ieftine, care se vând imediat. Şi nu fiindcă sunt ieftine, ci pentru ce îi spun ele omului de rând că fericirea are un chip.
Din păcate, ceea ce în secolul al XIX-lea era un ideal accesibil multora, nu doar bogaţilor, în secolul următor şi în vremurile noastre e însăşi utopia, ceva ce se întâmplă mai des în tablouri. Câtă vină au în degradarea unor idealuri simple, dar la îndemâna unor oameni de toată starea, criticii şi istoricii artei e greu de spus, dar o vină au, pentru că strâmbă din nas la aproape tot ce-i natural, simplu şi bun şi se dau în vânt după tot ce-i obscen, complicat, obositor, masochist şi excentric. Dar nu numai criticii şi superrafinaţii obişnuiesc să strâmbe din nas la imaginile din veacul al XIX-lea ale unei existenţe epicureice, tihnite, fără acele convulsii şi supărări care te lasă sufleteşte infirm, ci şi unii oameni de gust care nu mai ştiu ce e bun şi ce e rău. Dacă nu cumva e rău ce le face bine şi bun ce le face rău.
Uneori, mă întreb de ce strâmbă atât din nas, la bucuriile definitive ale vieţii multe persoane influente din cultură? Răspunsul nu trebuie căutat prea departe. Dacă ne uităm la aceste persoane influente, vedem că toate s-au născut cu nasul strâmb şi că au tendinţa să strâmbe realitatea, până ce nasul lor începe să pară drept.
