x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Murim întruna şi ne naştem tot mai rar

0
Autor: Dan Dumitrescu 08 Noi 2010 - 00:00
Adrian Păunescu a trecut de cealaltă parte a lumii. Călătoria prin viaţă i-a fost bun prilej lui Adrian Păunescu să-şi contureze profil universal. Călătoria prin moarte îl înstăpâneşte universal, de această dată definitiv şi irevocabil. Moartea lui Adrian Păunescu, atât cât s-a petrecut ea pe pământ, ne probează exemplar. Templul suferinţei este doar al celor plămădiţi de Maestru din sufletul său. Nimeni din afara familiei nu are a se apropia de suferinţa înălţătoare a Anei Maria şi a lui Andrei. Nouă ne-a rămas doar îndreptăţirea de a reacţiona într-o libertate aproape laică faţă de ultimul gest al lui Adrian Păunescu. N-avem decât să ne desenăm înaltul după cum ne sunt voinţa şi înţelegerea.

Întâmplările lumeşti m-au aşezat deseori în preajma lui Adrian Păunescu. L-am cunoscut pe omul caracterizat de o voinţă aproape dictatorială în orice întreprindere a sa. Pe omul care nu închipuia vreo forţă capabilă să-i stea în cale atunci când îşi propunea ceva. I-am aflat prin preajma lui Adrian Păunescu pe micuţii care se temeau de moarte în faţa pornirilor năvalnice ale tăvălugului. Temerea lor era justificată. Fiindcă Păunescu strivea prostia fără milă. Dar temerea onomatopeicilor nu se potrivea cu aşezarea inteligentă a relaţiei. Maestrul avea frâne rezonabile în faţa replicilor potrivite staturii sale. Din onomatopeici, Adrian Păunescu şi-a croit slugile. Din cei de-o seamă cu valoarea şi-a ales prietenii. Iar portofoliul de slugi, ca şi cel de prieteni îl caracterizează de minune, îl caracterizează cinstit şi fără greşeală pe omul care a fost Adrian Păunescu.

Acum, când doar el, omul, a rămas fără replică, regretele sunt ale prietenilor de viaţă şi ale celor împrieteniţi cu poezia. Slugile trăiesc în iluzia eliberării. Striviţii, produşi ai unor nereuşite cezariene culturale, încocinează momentul prin înjurătură jegoasă. Nimeni nu le poate interzice pornirea de a se adresa oglinzii, de a se autodefini. Observ doar năclăirea greţoasă a acestor dihănii bipede.

Scriu acum fiindcă m-am simţit bine ascultând sau citind poezia lui Adrian Păunescu. Scriu pentru că l-am admirat pe patriotul Adrian Păunescu. Şi scriu pentru că apucăturile lumeşti ale lui Adrian Păunescu vizează doar un inventar derizoriu. Scriu fără să mă alătur celor care s-au străduit din răsputeri în aceste ultime zile să fie elocvenţi atunci când vorbeau despre valoarea uriaşă a Poetului. Îmi lipsesc argumentele care să mă aşeze la vreo catedră. Scriu doar pentru binele meu. Acel bine pe care l-am simţit atunci când mi se părea că Adrian Păunescu aşază cuvintele într-o armonie desăvârşită, aproape perfectă. Acel bine pe care l-am simţit atunci când mi-am permis să mă adresez părinţilor mei prin poezia lui Adrian Păunescu. Acel bine pe care l-am simţit atunci când am aflat definiţii ale iubirii pe care eu n-aş fi fost capabil nicicând să le aşez în vorbe.

În urmă cu câteva luni consumam baliverne la o cafea. Cu Cornel Dinu. La un moment dat, o televiziune a prezentat, prin imagini de arhivă, momente ale Cenaclului Flacăra. Ca de obicei, ne-a plăcut ce vedeam, ce auzeam. Cornel l-a sunat, pentru vorbe bune, pe Adrian Păunescu. Aflând că Procurorul nu este singur, Adrian Păunescu a avut bunăvoinţa să mă ceară la telefon. Ne-am salutat şi m-a întrebat dacă mi-a plăcut, cum mi-a plăcut, de ce mi-a plăcut. Examinare dificilă. Adrian Păunescu nota cu intransigenţă astfel de teste. Am ales, în favoarea mea, sinceritatea. Am spus că nu-mi asum calificative. Am spus doar că, văzând şi ascultând, sufletul îmi este într-o stare de bine. Maestrul, generos, cu voce tremurândă, mi-a mulţumit. Nu meritam eu acele mulţumiri. Mulţumirile sunt ale mele şi le adresez lui Adrian Păunescu. Cu tristeţe. Pentru că murim întruna şi ne naştem tot mai rar.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de