Muzeul Pietrei la Sîngeru

Am înfiinţat ca atare o asociaţie culturală care-mi poartă numele şi trudesc la acest proiect. Am donat unele terenuri, clădiri, o minifermă pentru trebuinţele alimentare. Am pus la dispoziţie proprietăţile mele pentru un scop, zic eu, generos.

Ce tot faci la Sîngeru? – m-a chestionat intrigat-îngrijorat un amic. Te-ai călugărit? Ai aderat la secta copacilor, ai făcut boala aia de uiţi cine eşti şi cum te cheamă? Am zîmbit. Amicul meu, atins ca şi mine de beteşugul de a nu putea trăi fără scris, părea sincer nedumerit. Puţin a lipsit să-mi spună că m-am scrîntit. Fac un muzeu, zic. Dacă asta înseamnă că m-am scrîntit, ei bine, asta e. De ani de zile adun de prin sate şi cătune pietroaie cioplite de ţărani. Cioplite nu-n scop artistic, ci pentru trebuinţe gospodăreşti. Aşa am adunat o splendidă colecţie de obiecte din piatră. Ele pot fi mărturie că nu sîntem doar o civilizaţie a lemnului efemeră, stingîndu-se ciclic prin putregai, ci una durabilă, comparabilă cu a altor popoare vechi. Mai mult, ciopliturile ţăranilor conţin simboluri pe care le poţi identifica uşor în arta lui Brâncuşi. E, dacă vrei, şi o replică la bazaconiile scrise de atîţia esteţi conform cărora genialul nostru artist de la Hobiţa s-ar trage din arta africană. Aşa mi-a venit ideea alipirii Muzeului Pietrei cu o tabără de sculptură sub genericul “E loc să se mai nască Brâncuşi”. Copiii talentaţi de la arte plastice sculptează în general în plastilină. Le pun la dispoziţie stînci în care să caute forma visului lor, forma divină, condiţii pentru recreaţie estivală. Vor fi acordate premii anuale, lucrările cele mai valoroase urmînd să fie popularizate şi expuse. Am înfiinţat ca atare o asociaţie culturală care-mi poartă numele şi trudesc la acest proiect. Am donat unele terenuri, clădiri, o minifermă pentru trebuinţele alimentare. Am pus la dispoziţie proprietăţile mele pentru un scop, zic eu, generos. Copiii tăi ce spun? Îi încîntă ideea că le-ai donat moştenirea? N-am sesizat nici o împotrivire. Dimpotrivă. Ideea îi încîntă.

Proiectul meu cultural de la Sîngeru m-a aşezat prima oară în viaţă într-o postură ciudată. Tot ce-am realizat pînă acum a măturat de ultima leţcaie buzunarul meu. E nevoie, ca oriunde în lume, de sprijin. Sprijinul poate veni de la organismele de stat, de la oameni cu stare. Am expediat timid cîteva scrisori. O cucoană, patron prin moştenire al defunctului soţ, mi-a spus că e o tîmpenie. Ne ştim de ani de zile. Du-te, zice, şi te distrează. Meriţi şi tu. Tabără pentru sculptori? åia bărboşi? Nişte beţivi. A scăpat de mine cu un gest de lehamite. Ministerul de resort este absent la astfel de năstruşnicii. Doar doi prieteni mi-au oferit o mînă de sprijin. Oricum, voi duce pînă la capăt acest proiect. Asta fac, amice, la Sîngeru. Şi, cu voia ta, nu mi-am abandonat obligaţiile de la Bucureşti. Scriu, mă ocup de treburile redacţionale ale agenţiei de ştiri, organizez expoziţii, tipăresc cărţi şi albume de artă. Cine mai are nevoie de cărţi, cine mai are nevoie de muzee?, ai putea zice. Chiar, cine?

P.S.: Nedumeririle amicului meu rimează perfect cu ale unor cititori care m-au iscodit pe diverse căi în legătură cu sihăstria mea de la Sîngeru. Cu riscul de a fi abordat prea personal această chestiune, le-am răspuns şi lor, sper.