x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

My fair lady

0
Autor: Mihaela Rădulescu 27 Sep 2009 - 00:00
My fair lady


5247-102621-191.jpgCum stăm cu bunul gust, cu o generaţie întreagă care se exprimă puternic şi... ţipător, cum stăm cu autoevaluarea, cu frumuseţea vestită a fe­meilor românce, cum stă treaba cu ultimele tendinţe din modă şi design interior, precum şi cu, atenţie, noua limbă română - nu aceea din capătul pixului, creio­nului sau stiloului, ci aceea schimonosită de unghii false păcănind pe tastaturi de telefoane mobile sau computere.

Cred că dacă Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleşu şi-ar petrece după-amiaza „răsfoind" paginile acestui site, ar suferi o gravă depresie, o comoţie universală, un şoc anafilactic sau s-ar rade în cap, ca să plece în nişte munţi nepopulaţi, ţinându-se unul pe altul de mână, că tot n-ar mai conta....

Dincolo de comentariile savuroase ale creatoarei site-ului descoperim o lume paralelă, incredibil de bine conturată, o comunitate înspăimântătoare de fiinţe ca noi, care, deşi sunt bipede, stau mai mult în patru labe, care se exprimă liber de parcă gramatica le-a omorât părinţii şi acum se răzbună pe ea (şi pe mama ei!). Ai sentimentul că majoritatea se află în această sinistră şi atât de tristă expoziţie umană doar ca să se răzbune pe duşmani nevăzuţi, doar ca să concureze la titluri încă neomologate de femei tari la ceva ce numai ele înţeleg, doar ca să facă în ciuda oricărei intenţii de normalitate.

Vorbesc despre va­loare, dau citate care devin bancuri, se bat în şabloane, încurcă sensuri, îşi codează mesajele, ştiu mai multe semne de punctuaţie decât litere, sunt tatuate, ma­chiate, încorsetate, scămoşate, aurite, costumate, îmbufnate, excitate şi hotărâte.

Sunt fotografii făcute chiar de protagoniste - predomină poza făcută în oglinda din baie cu telefonul mobil - aşa încât, după ce te lămureşti că nu-i un desen, desluşeşti în imagine, în afară de wc şi ţevi de scurgere, o fiinţă care s-a pregătit temeinic pentru această fotografie - ba are portjartier, ba e doar în chiloţi, ba-şi înfinge tocul în capacul de la wc şi se sprijină languros pe o chiuvetă discret murdară, ba-şi trimite singură bezele în oglindă, făcându-te să ignori hârtia igienică sau coşul de rufe.

Compoziţia artistică a fotografiilor este atât de uimitoare, încât te întrebi sincer, ca boul, dacă nu cumva cineva le aşază anume vazele, ţevile, tablourile, perdelele, cuverturile şi bibelourile prin casele care devin, iată, cele mai inedite studiouri foto. După ce-ţi mai ştergi lacrimile de râs, începi să vezi şi mai clar detalii - machiajul pare să fie făcut c-o îndrăzneală demnă de-o agenţie de publicitate căreia clientul i-a zis „aveţi mână liberă". Creionul cu care noi am fi desenat conturul ochilor, la ele desenează buze în formă de inimioare sau de fursecuri sau de pompe de desfundat aceleaşi chiuvete ajunse deja celebre. Cozile de la ochi au tupeul să treacă şi de ochi, şi de sprânceană, şi de puterea noastră de înţelegere.




Iar cerceii, 90% dintre ei fiind modelul roată de bicicletă, întregesc aproape fiecare faţă ce-ţi povesteşte dintr-o imagine ceea ce 1.000 de cuvinte n-ar reuşi niciodată. Unghiile false sunt de atâtea feluri şi au atât de multe accesorii, încât nu ştii ce va rămâne cel mai puternic înfipt în memoria ta de privitor căzut pe aceasta planetă - decorul, textul de prezentare, unghia cu pene, tatuajul cu adresa de-acasă sau costumul de cameristă cu coadă pe care-l poartă o doamnă care şi-a rătăcit buletinul?...

Dezmeticeala nu are nici un sens în context. Te uiţi, încerci să dai de vreo fişă de externare sau de vreun anunţ „caut medicamentul cutare", dar te lămureşti că acolo nici proverbele nu găsesc alinare.

Pitzi­poancele sunt nişte fiinţe fragile, pentru care n-ar trebui inventată o organizaţie umanitară, căci ele sunt puternice şi se vor descurca mereu singure. Ele sunt bine aşa, ele sunt iubite exact în băile acelea, pe rugina acelor calorifere şi în sclipiciul corsetelor mereu prea mici pentru câte au de conţinut. Ele au bărbaţi pentru care sunt prinţese, regine, shefe, dive, zâne, staruri şi vedete.

După ce mor de râs, mă apucă o milă şi-o tristeţe şi-o lehamite la care adaug o mirare căreia îi fac tot mai greu faţă - de ce te-ai îmbrăca în piele de leopard, cu cercei-roată-fără-spiţe, în patru labe pe parchetul sărit, cu ungiile mai lungi decât degetul mic, pe fundal de căprioară bând din izvor maro (că aşa e covorul), cu ciorapi cu portjartier cu ciucurei şi buze desenate cu contur negru? Cum arată oare bărbatul care va zice WAW şi-şi va pune poza asta în portofel pentru totdeauna?...

Ştiu, n-ar trebui să judecăm pe nimeni, fără ca măcar să ne punem în locul lor (Asta înseamnă că dacă piţipoancele văd o poză cu Audrey Hepburn le busheşte râsul ?...). E greu totuşi să ne punem în locul lor, în pielea lor şi-n costumele lor. E imposibil să ne dezbărăm de prostul obicei de a râde de alţii fără să ne uităm mai întâi la noi...

Aş inventa un premiu pentru creatoarea acestui site. Un premiu public, aşa cum dăm celor care fac gesturi sociale importante, campanii umanitare sau fapte de vitejie. I-aş pune gardă de corp, căci vă ima­ginaţi ce preţ s-a pus deja pe capul ei.... Aş inventa strângeri nu de fonduri, ci de cercei-roată, de pantofi-copită, de costume de animale îmbrăcate de femei nelămurite cu ele, de carpete, de poşete, de cizme de latex şi de unghii false.

Aş scrie cărţi despre cum să redevii din pitzipoancă om şi din cocalar băr­bat. Sau despre cum să ai lumea la picioare, nu pi­cioa-­rele pe wc. Sau despre cum să nu mai arăţi ca Monitorul Oficial, îmbuibată de firme, ci de gânduri, de cuvinte scrise întreg şi corect, de ambiţie şi feminitate.... Ştiu, dacă pitzipoancele ar citi rândurile mele, s-ar tăvăli pe jos de râs... Pe mine, şi la circ mă întristează clovnii...
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de