x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

N-aveţi nevoie de mine

0
Autor: Dragos Moldovan 04 Sep 2009 - 00:00
Este o afirmaţie perfect valabilă în ceea ce mă priveşte, aplicabilă în majoritatea domeniilor de activitate. De fapt, cu puţină luciditate şi cu o analiză la rece a propriei valori, pot extinde afirmaţia "n-aveţi nevoie de mine" la toate domeniile de activitate. Adică ce mare pierdere ar fi, de exemplu, pentru mediul jurnalistic dacă eu nu aş mai scrie?! Ce, nu s-ar mai tipări ziare? S-ar desfiinţa posturile de radio şi de televiziune? Nicidecum. Există vorba aia foarte-foarte înţeleaptă, cum că cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit. La început, gândul ăsta e terifiant, te crispează, ţi se pun cârcei existenţiali. Adică nu sunt decât vreo câţiva oameni, îi poţi număra pe degetele de la o mână, care au într-adevăr nevoie de tine. Pe urmă însă, o dată ce ai asimilat în mod profund certitudinea asta, atunci când ea s-a înşurubat în conştiinţa de sine, devine reconfortantă. Câtă vreme rămâne la suprafaţă, îţi creează un sentiment de panică şi de revoltă. Parcă eşti dat afară de pe planetă. Exilat într-o galaxie în care nu-ţi poţi asigura existenţa. Decât prin mila unor locuitori necunoscuţi şi cel mai adesea ostili. Dar, dacă laşi afirmaţia asta "n-aveţi nevoie de mine" să se scufunde înlăuntrul tău, atunci ea se transformă într-un sentiment paşnic, binevenit, liniştitor. Te degrevează de nişte responsabilităţi pe cât de mari pe atât de absurde. E ca şi când ai fi în mijlocul unei grămezi de oameni care depun o muncă istovitoare pentru a construi ceva inutil şi îţi dai seama, pe bună dreptate, că eşti în plus. Că ori cu tine ori fără tine se întâmplă acelaşi lucru. Şi atunci spui "n-aveţi nevoie de mine" pentru a te retrage într-o pasivitate mult mai profitabilă.

Există, desigur, oameni de care depinde bunăstarea multor altora. Dar nu avem nevoie, propriu-zis, de ei. Avem nevoie de traiul nostru liniştit şi de posibilitatea de a ne exercita capacităţile. Comparând numeric lumile în care trăim, îmi vine să cred că, de preşedintele unui concern multinaţional, oamenii cu care intră în contact au mai puţină nevoie decât cei pe care îi cunosc eu de mine însumi.

Mai există şi mari spirite ale omenirii. Inteligenţe sclipitoare sau forţe artistice care sunt în măsură să producă un salt calitativ al speciei umane. Dar ele sunt catalogate ca atare abia după ce au produs efectul scontat.

Nu ştiu de ce am spus toate astea şi poate că lucrurile ar trebui să se încheie aici. N-aveţi nevoie de mine şi cu asta basta. Televizorul şi strada îmi răpesc însă auzul, privirea, atenţia. Realizez instantaneu că există o mulţime de oameni care se consideră neapărat utili lumii sau măcar societăţii din care fac parte. Nu doar utili. Indispensabili pentru funcţionarea în condiţii optime a unui mecanism abstract, pe care nici ei înşişi nu-l pot recepta în mod concret. Politicieni, vedete de televiziune, oameni de afaceri cu succes, amante şi copii de bani gata. Sau altfel. Contabili, funcţionari, directori, "oameni de presă", specialişti în imagine publică, sociologi, magistraţi, iluştri anonimi de prin diverse firme, ale căror ambiţii trec mult dincolo de condiţia umană. Dacă îndepărtezi toate categoriile astea, şi încă altele, rămân susceptibili de a-şi fi spus sieşi vreodată "n-aveţi nevoie de mine" doar bătrânii, învăţătorii, muncitorii cu cârca şi unii dentişti.

Aşa încât sentimentul de inutilitate pe care majoritatea oamenilor conştienţi îl trăieşte la modul profund de multe ori în viaţă este inevitabil. Pentru că el este creat de mulţimea celor care te înconjoară şi care se consideră, dacă nu indispensabili, măcar importanţi. Fiecare realizează ceva nu numai pentru sine, ci şi pentru ceilalţi. Iubeşti, de exemplu, nu pentru că te domină o forţă de deasupra ta, ci pentru ca să-i faci bine persoanei iubite. Toţi sunt nişte altruişti cu o putere de sacrificiu fenomenală, ca atare, de neînlocuit în sistemele din care fac parte.

Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă toţi oamenii de pe planeta asta, capabili să vorbească, ar striga în aceeaşi secundă "n-aveţi nevoie de mine!".

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de