Nas în nas cu Nichita, la 3 noaptea

Mă situam, pletos și mândru, în anul al doilea de facultate în București, când am dat nas în nas cu marele Nichita. Întâmplarea s-a nimerit la 3 noaptea, într-un bloc de dincolo de Piața Unirii, vis-a-vis de restaurantul Budapesta, în urma unui scandal la etajul superior, respectiv 10. Celebritatea poetului nu atinsese apogeul, dar Nichita Stănescu încurca deja butoanele cu emoții în faptura oricărui debutant care se visa dacă nu ca el, macar scriitor cu cărți și nume știut. Îl citeam cu nesaț și mă mândream că e conjudețeanul meu pe care, e drept, nu-l întâlnisem în carne și oase, dar îl recunoșteam de la o poștă. Aveam, pe atunci, o amică boboacă, din anul prim, pe care o scoteam seara la cinematograf iar noaptea rămâneam la ea fiindcă soră-sa, la care locuia, se afla în concediu, cu soțul, iar căminul studențesc unde eram găzduit eu era departe. Hotărârea noastră de a dormi, în sfârșit, după niște zile consumate fără cea mai vagă atingere cu somnul, s-a nimerit într-o coincidență nefericită. Vecinii de sus (cumnatul prietenei mele avea apartament la etajul 9) făceau o gălăgie infernală. Degeaba a bătut suava mea parteneră cu polonicul și apoi cu un clește în calorifer. Am reușit să-i enervăm pe cei de dedesubt, care s-au simțit datori să ne avertizeze prin același alfabet morse că le-am întrerupt somnul și nu e bine, fiindcă din partea celor de sus n-am primit niciun semn că ne iau în seamă. Parcă mutau mobile, parcă întorceau parchetul pe dos. Sus se petrecea sfârșitul lumii. Du-te tu, zice fata, sună la ușă și spune-le să se domolească. Ești bărbat, ai altă autoritate. Mi-am vârât făptura care cântărea vreo 60 de kile în nădragi, mi-am confecționat o figură severă și, încurajat, la cei 19 ani ai mei, cu titlul pe care mi-l atribuise jumătatea mea de sub cearșaf, am purces în sus pe scări. Am sunat lung. Și mai lung. Apoi am bătut energic în ușă. Ușa s-a deschis larg iar în chenarul ei a apărut portretul în pijama al lui Nichita Stănescu. N-am leșinat, dar era cât pe ce. M-a privit jovial, înțelegând ce mă mânase acolo și, cu un gest larg, m-a invitat să intru. Propoziția pe care mi-o repetasem în gând, care să-i pună la punct pe gălăgioșii de sus, mi-a fost șearsă din cap de buretele emoției, așa că,am rămas înțepenit și, cu certitudine, jalnic. Mă scuzați, am reușit să îngaim, domnule…(n-am reușit să zis Stănescu) și m-am întors de-a-ndăratelea la iubita mea care mă aștepta curioasă. Ce le-ai zis și cine erau tembelii? Erau, zic, erau… Nichita Stănescu! Fata, care nu se omora cu poezia, a rămas insensibilă la onomastica marelui poet iar eu mi-am strâns înăuntru emoția de a mă afla, pentru prima oară, și încă în ce împrejurare, față în față cu poetul. În mod miraculos, gălăgia a încetat, iar boboaca a rămas convinsă că eu am avut meritul de a-i pune la punct pe vecinii de la etajul superior. Era perioada în care Nichita conviețuia cu frumoasa Gabriela Melinescu, iar apartamentul cred că era al ei. Mai apoi l-am cunoscut mai îndeaproape pe marele poet și, într-un spectacol, în aula de la Drept, chiar mi-a făcut onoarea de a urca pe scenă lângă mine unde am purtat un dialog care a rămas undeva în memoria răsucită pe benzi a radioului public. Am vrut să-i povestesc întâmplarea – trecuseră vreo 15 ani de atunci, iar el o uitase probabil de a doua zi – dar n-am mai apucat. Nichita, care necuvânta din ce în ce mai greu, iar fața lui, înflorită de sub piele cu niște broboane care păreau o sudoare subterană, anunța boala de ficat care l-a și ucis. Logodit cu cifra 3, ca și Iisus Hristos, ca și Eminescu, Nichita, născut în 1933, pe 31 martie, se stingea în 1983, pe 13 decembrie. Anul acesta ar fi avut 80 de ani. Goethe se îndrăgostea la 80 de ani de o jună de 14 ani pe care o și cerea de nevastă. Noroc că părinții fetei, mulțumind pentru onoarea pe care le-o făcea geniul de la Weimar, au refuzat.