Născut ca să salveze omenirea

Copilul Alexuţu a aflat din cărţile despre oamenii de ştiinţă celebri că de aceea erau ei atât de vestiţi, fiindcă făcuseră ceva important pentru întreaga omenire. Cel mai mult pe Alexuţu l-a impresionat viaţa unui medic care murise de ciumă în timp ce descoperea leacul acesteia.

Asta a înţeles Alexuţu din cărţile pe care le citea ca un apucat, stând cu nasul în ele ziua şi noaptea şi făcându-şi o bibliotecă personală cu vieţile oamenilor de seamă, că n-ai cum să ajungi un mare om dacă nu te interesează binele întregii omeniri. Doar cu binele uliţei fără apă şi canalizare, unde te-ai născut, şi al mahalalei, în care locuieşti împreună cu mama şi tata, nu poţi spera să se scrie şi despre tine cărţi pioase, toate cu acelaşi sfârşit tragic, dar glorios, încununat cu nişte ultime cuvinte, pe care mai apoi le învaţă la şcoală toţi copiii cuminţi.

În liceu, Alexuţu a început să citească şi cărţile despre omenirea care trebuia salvată, nu doar pe acelea despre salvatori. Treburile se complicau, întrucât populaţia planetei avea să se dubleze la vârsta la care Alexuţu ar fi devenit un mare savant. Unii autori erau de părere că populaţia planetei va creşte atât de mult şi de necontrolat, încât nimeni nu va şti vreodată câte miliarde de oameni trebuie salvaţi.

Alexuţu nu s-a mai dus la medicină, ci la o facultate de filozofie. Citise el în cărţile din biblioteca personală că şi o idee poate salva lumea, nu numai un medicament. Facultatea, e adevărat, se numea de filozofie, numai că baza era Socialismul ştiinţific. Alexuţu nu se întreba dacă socialismul ştiinţific era un lucru cu care merita să-ţi baţi capul sau era o gogomănie. Pe el l-a deranjat însă faptul că putea fi salvată doar jumătatea de planetă condusă de comunişti, cealaltă jumătate - aia capitalistă - fiind sortită pieirii.

Ceea ce însemna că orice idee măreaţă i-ar fi venit lui, ca absolvent al unei facultăţi de filozofie, îi venea degeaba, întrucât socialismul nu se cerea salvat, iar capitalismul nu mai putea fi salvat.

Deziluzionat parţial, Alexuţu s-a dus la post, la o şcoală comunală, unde lipseau, încă de la înfiinţare, jumătate din profesorii de română, istorie, matematică, sport şi muzică. Aici, Alexuţu avea ce salva. Iar când a aflat că situaţia şcolară era la fel de dezastruoasă în alte mii de sate şi comune, s-a oferit să predea geografia, fizica şi lucrul manual şi în satele mai apropiate.
Astfel, numărul celor care trebuiau salvaţi de Alexuţu s-a redus la câteva sute de mii.

După zece ani de catedră, Alexuţu se putea mândri cu vreo 20 de copii de ţărani, pe care-i ajutase să termine elementara, să termine şi liceul, iar apoi să urmeze o facultate. Faţă de oamenii celebri, care salvau cu descoperirile lor şi cu gândirea lor măreaţă toată omenirea, nu era mult, însă Alexuţu avea satisfacţia că-i ştia pe toţi cei 20 pe nume şi că aceştia îşi încheiau scrisorile, pe care i le trimiteau regulat, cu fraza: "Dacă nu eraţi dumneavoastră să mă salvaţi, rămâneam un analfabet, bun numai de sapă şi de cârciumă".

Într-o zi, în timp ce citea, mergând pe jos spre şcoală, scrisoarea lui Ionuţu, student eminent în ultimul an la Medicină, o babă care cerşea l-a rugat să-i dea şi ei un leu, să-şi ia o pâine. Alexuţu, cu ochii în scrisoare, i-a dat un leu. După câţiva paşi, ca şi cum uitase ceva important, s-a întors şi i-a pus babei în palmă o bancnotă de 100 de lei. Să trăieşti, mamă, a zis baba, m-ai salvat toată luna. Să mi te ţină Dumnezeu!