Născuţi fără loc

Când te întrebi cum de s-a întâmplat treaba asta, cu nenumăraţii homleşi, care roiesc în zona Pieţei Obor şi a Parcului, cum de au ajuns ei aici şi ce-i aşteaptă mai departe, întrebările îţi încarcă sufletul şi cugetul cu o stare de vinovăţie. Te simţi vinovat pentru soarta lor nenorocită, te simţi culpabil pentru faptul că ai vrea să nu-ţi pui aceste întrebări, că ai prefera ca ei să nu-ţi taie zilnic calea. Te simţi vinovat nu pentru răspunsurile pe care ar fi să ţi le dai, ci fiindcă nu există răspunsuri.

Ce li s-a întâmplat lor putea să i se întâmple oricui. Putea să ţi se întâmple şi ţie. Tu ai scăpat, dar asta nu e neapărat o chestiune de merit. Pur şi simplu nu te-a ajuns glonţul, a trecut şuierând pe lângă tine şi l-a doborât pe necunoscutul din spate. Şi de-ar fi vorba doar de vagabonzii vârstnici, de alcoolicii fără soluţie, de oamenii fără nici un venit, fără familie sau abandonaţi de toţi cei care i-au cunoscut. Dar e destul să te uiţi la foarte mulţi din adolescenţii şi din tinerii debusolaţi şi totuşi frenetici, crescuţi fără nici o direcţie, ca să-i vezi pe unii din homleşii de mâine.

În cazul unor copii fugiţi de acasă ori atraşi de oraş şi de libertăţile vieţii de azi pe mâine, medicii reţin un sindrom. Sunt dromomani, nu se pot fixa, sunt asociali din naştere. Lumea marginalilor e vastă. Ce vedem zilnic e vârful aisbergului. Pare impropriu să vorbim de situaţii cu caracter de generalitate, însă unii din amărâţii care dorm prin parcuri au ceva tipic în înfăţişare, în mişcări. Nu poţi şti niciodată dacă sunt cei de ieri sau alţii. Au chipuri mototolite, de oameni care nu-şi mai ştiu vârsta, sunt rufoşi, cu privirea tulbure, târăsc mai multe pungi de plastic, în care numai ei ştiu ce-au îndesat şi-şi schimbă tot timpul  locul. Îi afli peste tot şi niciunde anume.

Sociologii se pricep să explice statistic cum se ajunge în fundăturile vieţii, numai că şi lor le scapă lucrul cel mai important. Rareori e vorba de o cauză anume, de un mare necaz, care-ţi dă peste cap existenţa şi face din om neom. În vieţile celor mai mulţi din oamenii fără adăpost şi doborâţi de alcool pricinile sunt adeseori altele decât acelea pe care le cred şi le vestesc ei. Sunt ca nişte infarcturi, care trec nesocotite ca atare. Te doare în piept şi după un timp te lasă. Numai că de aici începe sfârşitul. Nu seamănă nici cu un început, nici cu un sfârşit.

Mi-e greu cu ce gândesc, în unele zile în care nefericiţii par adunaţi ca de o chemare numai de ei auzită. Pe străzile din preajma Parcului şi în Parc înmulţirea lor aduce a epidemie. Nu sunt doar cazuri sociale. E foarte probabil vorba de suferinţi generale ale umanului, cărora medicina nu le-a dat un nume, iar până vor avea şi un leac vor mai trece veacuri.