x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Născuţi supăraţi

0
Autor: Tudor Octavian 29 Sep 2009 - 00:00
Câţiva artişti plastici români, care contau în breaslă şi în opinia publică din ţară ca nişte mari oprimaţi ai regimului comunist, au avut în mai multe rânduri posibilitatea să rămână în Occident, unde au călătorit cu ocazia unor expoziţii, dar s-au întors acasă şi au continuat să facă o discretă disidenţă culturală. O explicaţie ar fi că îi mulţumea condiţia lor de "mari", fie şi aceea de mari oprimaţi şi mari săraci. Ei erau totodată şi nişte mari nerealizaţi, fiindcă a fi fost realizaţi însemna să se aşeze în rând cu o seamă de colegi, pe care-i dispreţuiau pentru confortabilul lor oportunism.

La fel au stat lucrurile cu un număr de mari oprimaţi din scriitorime. Şi aceştia ar fi putut opta pentru libertatea pe care o gustau cu porţia în călătoriile făcute în Occident, numai că în Occident coborau din statutul de "mari" în statutul de mici opozanţi ai regimului comunist. În Occident era mult mai greu să fii "mare", întrucât aici nu existau mari oprimaţi, ci doar mici rataţi sau mici supăraţi din Est. Când nu ştii să fii şi altceva decât un oprimat revoltat cu măsură, mai bine zis un oprimat revoltat, dar tolerat, pentru că regimului totalitar îi pică bine să aibă şi câţiva mari supăraţi inofensivi, ce să cauţi în Occident? În Occident chiar trebuie să faci ceva remarcabil, ca să ajungi mare.

După 1990, marii supăraţi pe regimul comunist, din rândul artiştilor cu nume de oprimaţi, au continuat să se poarte tot ca mari supăraţi, dar de astă dată supăraţi pe capitalism.

Există oameni născuţi fără loc în lume. Ca reuşiţii fără loc de la facultate, consolaţi în condiţia lor de invitaţi la banchet după terminarea bucatelor.

Unii se nasc supăraţi şi trăiesc toată viaţa supăraţi. Important pentru supăraţii din născare nu e să lupte pentru un loc mai bun în societate şi mijloace de trai mai bune, ci să aibă pe cine da vina pentru un fel de viaţă pentru care, de fapt, au optat. Se găseşte întotdeauna cineva care, confundând eşecul cu drama, să scrie şi să vorbească despre drama marilor oprimaţi ai tuturor regimurilor. Fiecare din noi cunoaşte cel puţin o persoană care nu se bucură niciodată de nimic, care-i veşnic îmbufnată, care are ceva de zis, când toţi se simt bine, care prin firea sa indigestă îi contaminează de lehamite pe cei din jur şi le face existenţa o permanentă mohoreală celor apropiaţi.

Un critic de artă tânăr, care suferă de multă neluare în seamă, fiind tentat să facă tot timpul cauză comună cu rataţii şi neaşezaţii, confundând drama cu supărarea, a publicat pe bani publici la Institutul Cultural Român o carte despre trei astfel de artişti, care nu şi-au găsit locul pe lume pentru că nu şi-au propus să-şi găsească un loc. Ei nu-s mari artişti, pentru că suferă. Nu-s mari artişti, pentru că sunt limitaţi, plicticoşi şi nesociabili. Supăraţi cu motive genetice pe viaţă şi pe lume, cei trei şi-au aflat şi teoreticianul. Când simţi că eşti "mare", dar n-ai loc în ţara ta, soluţia nu e să-ţi culpabilizezi ţara. Nici cea mai bună ţară din lume cu toţi fiii ei nu poate să-i mulţumească chiar pe toţi. Soluţia - fiindcă ţări vinovate nu există, oricât de mult ar insista unii pe această idee - e una simplă şi corectă: îţi iei lumea în cap. Şi dacă într-o viaţă nu găseşti locul care să te mulţumească, nu culpabilizezi omenirea, ci spui: Asta e!

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de