Naţional Arena intră în proprietatea fotbalului

Re­petitii, repetitii, repetitii. Agitatie maxima. Tensiunea trebalucilor cu res­ponsabilitati in organizarea marelui eveniment atinge cote paroxisti­ce. National Arena, constructie ane­vo­ioasa si destul de speciala pentru o tranzitie bezmetica care-i rasfata doar pe derbedeii lacomi, se inaugureaza astazi cu mare fast. Ceremoniacii lustruiesc sarguincios fiecare nuanta regizorala. Fiindca botezul se vrea impecabil. Iar tentatia perfectiunii nu supara pe nimeni. Numai ca exa­ge­rarile si pretiozitatea mult prea cau­tata a scenariului risca sa transfor­me momentul festiv intr-o in­gra­ma­deala de festivism pe alocuri jenanta.

Ideal ar fi fost ca dreptul de proprietate asupra momentului sa apartina intr-o consistenta proportie fotbalului. Meciul Romania – Franta, chiar daca are taisul unui meci oficial si nu indulcirea unui amical, reprezinta oferta de pret bun pentru populatia platitoare a tribunei. Tot acolo, in recompensarea rezonabila a tribunelor, ar fi avut loc meritat afisarea istoriei recente a fotbalului nostru, organizata pe capitole definite prin generatii. Abia apoi si in ulti­mul rand m-as fi gandit la oaspetii care onoreaza prin prezenta lor aceasta bucurie a noastra si la oficialii care trebaluiesc vremelnic prin dregatoriile de partid si de stat. Ma tem insa ca ordinea fireasca a lucrurilor a cam fost intoarsa pe dos.

M-am intalnit, intamplator, du­mi­nica seara cu Ilie Dumitrescu si l-am intrebat daca va veni la inaugurarea National Arena. Cu un zambet amar, marcatorul din meciul cu Ar­gen­tina mi-a spus ca nu a fost invitat la festivitatea inaugurarii si nici nu si-a cumparat bilet pentru ca gestul sau sa nu fie considerat un afront la adresa organizatorilor. Pot crede ca in situatia lui Ilie Dumitrescu mai sunt si alti faptasi de marca ai fotba­lului. Banuiala comporta insa, intotdeauna, si o doza de risc. De ace­ea nu ma aventurez in afirmatii ca­tegorice. Dar chiar daca Ilie Dumitrescu ar fi singurul omis de pe lista invitatilor nu pot sa contrapun aceasta neglijenta unor certitudini. Cum ar fi aceea ca, de pilda, micutul Boc nu va fi niciodata uitat de functionarii protocolului umil. Si atunci ma revolt. Pentru ca un eveniment care ar trebui sa apartina fotbalului se inclina servil afisarilor electorale.

Ingredientele care forteaza pestritul tribunei oficiale, oricat de deranjante ar fi ele, nu pot umbri bucuria de a avea, in sfarsit, un stadion al fotbalului national, nu pot umbri bucuria unui meci cu Franta, indiferent care va fi rezultatul acestuia. Iar iubitorii fotbalului din tri­bune, finantatori si ei ai constructiei National Arena, n-au decat sa-si taie din spectacol decat felia de bucurie si dreptul de a avea reactia cuvenita fata de eveniment.