x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ne e din nou frica sa votam?

0
28 Sep 2004 - 00:00

Am "votat" si eu de cateva ori sub comunisti. Imi aduc si acum aminte ce straniu spectacol era. Oricum, zilele de votare au ceva sinistru, dar pe-atunci absurditatea era totala.

Ieseai in cate-o duminica de toamna, pe o vreme ce te tragea la somn, o luai pe stradute pe unde nu mergeai de obicei, cu focuri de frunze moarte prin curti, intalneai cupluri in varsta, imbracate de ceremonie, indreptandu-se toate spre aceeasi scoala de cartier unde erau sectiile de votare si, in fine, ajungeai si tu, gata sa-ti exerciti dreptul la vot. Iar dreptul acesta fundamental consta in impaturirea unui buletin pe care era scris un singur nume si in introducerea lui in urna. Cabinele improvizate din cateva stinghii de brad si niste panza pareau decorurile unui spectacol de teatru absurd.

Oamenii, plini de gravitate, se prefaceau ca voteaza, comisiile se prefaceau ca lucreaza, la difuzoare se dadea o muzica de o veselie ponderata, iar cand totul se termina, oftai usurat si te grabeai sa ajungi acasa. Caci nu veneai de la teatru, nici macar de la o piesa de teatru absurd. Era absurd, dar nu era teatru. Pentru ca la teatru nu ti-e frica. Pe drumul spre casa reconstituiai in minte traseul acelei duminici si-ti dadeai seama ca-ti fusese tot timpul frica, o frica inexplicabila si irationala, care crestea pe masura ce te apropiai de sectia de votare, devenea paroxistica in cabina, unde, ca gandul de a te arunca in prapastie, te-ncerca ideea de a sterge furios numele unic din buletin, pentru ca apoi sa scada pe masura ce te-ndepartai de scoala blestemata. De ce ti-era frica? Sa nu fii arestat? Sa nu fii brutalizat? Nici pomeneala. Nu te ducea gandul pana acolo. Nimeni nu se temea de persecutii reale. Era frica fizica a privitului in abis. Frica de o putere absoluta, de raul absolut, care n-are nevoie sa se manifeste. Te simteai singur in fata unei puteri colosale. As spune chiar ca nici macar nu te temeai de aceasta putere, ci de nimicnicia si fragilitatea ta in comparatie cu ea. Situatia era kafkiana: acolo, in acel mizerabil decor de balci insailat din bete, clei si panza, simteai urletul surd al unei puteri ce nu mai avea nimic omenesc.

Auzeai uneori legende legate de votare: ca unii ar fi scris injurii pe buletine, ca ar fi scuipat peste numele conducatorului iubit si chiar ca ar fi strecurat mucuri de tigara, aprinse, in buletine, dand astfel foc urnelor. Toate acestea ne provocau usurare si bucurie, dar nu le luam mai mult decat ca pe niste simple legende. In realitate, natura acelei puteri facea opozitia practic imposibila pentru ca, asemenea insectelor carnivore, ea avea grija sa-si paralizeze prada inainte de a o devora. In toata perioada comunista am fost cu totii paralizati de frica. Mimam viata normala, aveam filme muzicale copiate dupa cele din Occident, reclame la Cico si la motoreta Mobra, formatii rock si alegeri din patru-n patru ani. Dar aceeasi neliniste de animal inchis in cusca ne huruia continuu in creier.

Cel mai mare castig al epocii de dupa Revolutie a fost tocmai destramarea acestei vraji rele, a acestei spaime de fiecare zi. Fara disparitia ei n-ar fi fost posibil nimic altceva. Oamenii au invatat sa-si spuna liber parerile si-au inceput sa aiba idee de ceea ce inseamna jocul politic. Fireste, electoratul e manipulat, pacalit, dus cu vorba, politicienii n-au un nume prea bun, dar progresul e fundamental pentru ca nu mai exista frica.

Intrebarea mea este daca acest lucru e ireversibil. Si nu e o intrebare retorica. In ultimul timp nu mai sunt atat de sigur ca alegerile reflecta cu adevarat optiunile cetatenilor, in sensul ca ei aleg liber ceea ce este bine pentru ei (sau ceea ce cred ei ca e bine).

Un prieten care, urmare a meseriei lui, umbla foarte mult prin tara si cunoaste oameni din toate mediile mi-a spus de curand ca "oamenilor le e din nou frica". "De ce anume?", l-am intrebat. Mi-a raspuns ca le e teama sa voteze impotriva partidului de la putere. Fireste, nu e, deocamdata, aceeasi frica, ci mai curand una motivata banal: sa nu se afle, sa nu fie consecinte concrete. Fiecare are micul sau calcai al lui Ahile, venituri nedeclarate, afaceri incurcate… Dar mai ales toti participa la uriasele retele ale mitei, bacsisului, eludarii legii, fara de care se simt pierduti. Iar aceste retele sunt fatalmente atrase in sfera puterii (de orice natura ar fi ea) cand aceasta devine prea mare si scapa de sub orice control.

Nu stiu daca e asa cum spune prietenul la care m-am referit. Ar fi extrem de trist ca acest lucru sa se intample cu adevarat. De fapt, tot esichierul nostru politic, inclusiv puterea, ar trebui sa faca toate eforturile pentru a evita reintoarcerea fricii de a vota liber, a fricii de a fi om intreg si responsabil.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   frica

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de