x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Neam de cârciumari

0
Autor: Tudor Octavian 16 Sep 2009 - 00:00
Un unchi de-al meu spunea că-i venea să se scarpine la piciorul ce-i fusese amputat din şold de mai bine de zece ani. Ne doare tot ce-am pierdut. Ne doare uneori şi ce n-am avut.

Despre cârciuma pe care o ţineau buni­cii din partea tatălui, într-un cartier in­dus­trial din Brăila, am amintiri vagi, de preşcolar. O visez însă, tot mai des şi tot mai desluşit, ca şi cum s-ar decoji nişte imagini conservate de uitare, nu de ţinerea de minte.

M-am făcut băiat mare cu un regim şi un simţământ de stigmatizat: eram neam de cârciumari. Stigmatizarea în epocă avea şi consecinţe economice. Neamurile de cârciumari nu primeau cartele pentru pâine, ulei şi zahăr. Consecinţele în plan social erau mai multe, dar fiindcă eram mic, nu le realizam. Din când în când, mi se amintea că provin dintr-o familie care a supt sângele poporului şi că pentru asta se plăteşte. Am crescut cu o convingere apăsătoare, că sunt vinovat, dar că n-o să aflu niciodată dimensiunea acestei vinovăţii, pentru că partidul, poporul, România vor avea grijă să dispară cauza şi să rămână doar efectele. Poporul, partidul, România nu va mai permite niciodată cârciumarilor să ridice capul şi să sugă iarăşi sângele oamenilor simpli, cinstiţi, harnici şi din păcate care uitau prea repede cine îi exploatase, continuând să frecventeze cârciumile.

Cum se întâmplă de regulă într-o viaţă, efectul îl face pe om mai curios, decât ar fi normal, în ce priveşte cauza. La mine, curiozitatea se manifesta în vis şi încă într-un chip atât de recuperator, încât simt că sunt mai degrabă un cârciumar nerealizat decât un scriitor. Senzaţia la­ten­tă de vinovăţie a devenit mai nuan­ţată, în sensul că, neavând darul băutului, mă socotesc culpabil faţă de toţi oamenii cinstiţi, harnici şi băutori. Am recuperat mult din vina de a fi neam de vampiri, dar nu şi din vina de a nu putea bea vindecat complet de trecut. Alături de po­po­rul român. Pricina trebuie să fie aceea că nu m-am vindecat deloc de trecut, că abia acum trecutul începe să-mi vorbească clar şi apăsat.

Ce-i ciudat e că, deşi mi s-a alterat mult simţul mirosului, visez mirosurile de şunci afumate şi de butoaie cu vin din beciul cârciumii bunicilor. Visez chiar şi mirosul mesei de biliard, din salonul de dans, despre care mi s-a spus c-aş fi fost aşezat, când ai mei erau mai grăbiţi de clienţi, ca să fiu şters la fund şi înfăşat.

Planeta ar fi destul de plicticoasă fără cârciumari, bodegi, bistrouri, taverne, locante şi restaurante, iar oamenii n-ar mai dori să călătorească la fel de mult, dacă n-ar putea să-şi tragă sufletul un ceas, două la o masă, pe trotuarul din faţa unei cafenele sau a unei bodegi. Instinctiv, când am început să colind lumea largă, am fost atras de locurile unde n-aveam prea multe motive să intru, întrucât, cum spuneam, nu pot să rămân nici măcar o zi fără singurul dar pe care mi-l recunosc, luciditatea. Băutura dă entuziasme, însă reduce din luciditate. Cu toate acestea, din sentimentul de vinovăţie de odinioară s-a născut şi a crescut unul de solidaritate. Când trec pe lângă o locantă, inima îmi bate mai tare şi-mi revine brusc simţul mirosului.

Sub tăblia unei mese dintr-un vestit bistro parizian, frecventat cândva de mari scriitori, am lipit cu gumă de mestecat un petic de hârtie pe care am scris: Am fost şi eu aici. Şi am semnat, mai fericit decât atunci când am semnat prima carte.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de