Nebuni la vot

1992. Nebunii din Pietra de Sus s-au strîns în curtea spitalului cerînd cu glas tare să voteze şi ei. Legea alegerilor locale nu dă bolnavilor psihici dreptul de a alege şi a fi aleşi.

1992. Nebunii din Pietra de Sus s-au strîns în curtea spitalului cerînd cu glas tare să voteze şi ei. Legea alegerilor locale nu dă bolnavilor psihici dreptul de a alege şi a fi aleşi. Liderul nebunilor, fostul redactor-şef al ziarului judeţean, a prezentat direcţiunii o Moţiune de protest, anunţînd că, dacă nu li se dă acest drept de care, într-o democraţie, trebuie să beneficieze toţi cetăţenii, ei se vor plînge la ONU, la Amnesty Internaţional, la UNESCO şi la Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Directoarea, o femeie de treabă, dar cu mari probleme familiale, nu ştie ce să facă. La toate s-a gîndit, dar la o asemenea mişcare nu. Bine măcar că nu vor să aleagă primar pe unul dintre ei!, se gîndeşte ea privind pe fereastră la pancartele agitate de nebuni. Comisia electorală judeţeană n-o ajută cu nimic. Preşedintele ei, un judecător rigid, o ţine una şi bună cu legea. Să se respecte legea! Păi să vină el în faţa nebunilor şi să le explice asta! Afară, strigătele se înteţesc. Cineva lansează ideea unei intrări în clădirea direcţiunii, în genul celebrei pătrunderi în sediul CC din 22 decembrie 1989. Directoarea pune mîna din nou pe telefon. La Comisia electorală centrală, găseşte mai multă înţelegere. Unul dintre membri dă chiar o soluţie. – S-au înscris pe listele electorale? Nu?! Păi dacă nu, nu şi-au îndeplinit datoria asta civică, cum pot pretinde dreptul de a vota? Directoarea s-a prins rapid. Iese din curte, strigă să se facă linişte şi, pe un ton ameninţător, îi ia la întrebări. Au verificat dacă sînt pe listele electorale? Ce fel de cetăţeni sînt ei? Cum să califice ea delăsarea asta? Conştienţi că nu şi-au îndeplinit o elementară datorie cetăţenească, nebunii hotărăsc pe loc, în unanimitate, să se autopedepsească: nu vor mînca desertul de la prînz!

*

La revizia tehnică
– Nu vă putem face revizia tehnică!, îmi spune, fără a se întrerupe din înşurubat, mecanicul, un tînăr pletos, în blugi prelavabili. Aţi depăşit cu trei zile termenul de revizie, trebuie să plătiţi amendă o sută de lei. Duc mîna la buzunar.

– Nu, nu la mine! Trebuie să găsiţi un poliţist care să vă amendeze.

Astfel stînd lucrurile, urc în maşină şi pornesc în căutarea amenzii. Pe străzile oraşului, nici ţipenie de poliţist. Prin dreptul Poştei, inima prinde a-mi bate cu putere. Semn, pentru orice erou literar, că l-a lovit emoţia! Zăresc, lîngă chioşcul de ziare, cozorocul şi manşetele albe ale unui agent. După cîţiva metri mă liniştesc: e un agent care şi-a terminat serviciul pe ziua de azi. Pornesc mai departe spre Piaţa de peşte, unde ştiu că se află de obicei un poliţist. Poliţistul e, într-adevăr, acolo. Emoţionat, o iau pe contrasens. Fac asta de cîteva ori, aprinzînd luminile şi, la un moment dat, chiar claxonînd. Agentul îmi aruncă o privire plictisită. Văzînd, în cele din urmă, că nu mă potolesc, îmi face semn să trag pe dreapta. De emoţie, mi se taie picioarele. Sar din maşină cu actele în mînă. Dar agentul mi le respinge cu un gest plictisit.

– Amenzile nu se mai plătesc la agent. Trebuie să mergi pentru asta la o Secţie specializată în constatări.

*

Reporterii infractori
Pe trimişii radioteleviziunii de la Bucureşti, lumea din judeţ îi privea cu o oarecare nelinişte. Cum îşi făceau apariţia tipii cu camerele de luat vederi şi reflectoare înfăşurate în cabluri, directorii întreprinderilor dădeau alarma. Respectivilor li se verificau legitimaţiile, aparatele, cablurile. În multe cazuri erau chemaţi inşi cunoscuţi ca telespectatori înrăiţi. Aceştia urmau să-i recunoască după emisiunea la care pretindeau că lucrează. Cei de la radioteleviziune protestau vehement. Dar n-aveau dreptate!

Măsurile acestea erau absolut justificate. Se înregistraseră, în multe locuri din ţară, cazuri de escrocherie prin intermediul radio-televiziunii. Fabrica de încălţăminte Jimbolia, de exemplu, primise nu de mult vizita unei echipe de la emisiunea Viaţa economică. Timp de cîteva zile, întreprinderea îşi consacră întreaga activitate realizării amplului reportaj Încălţăminte pentru azi, încălţăminte pentru viitorul fiecăruia din noi. Toată lumea, de la portar pînă la director, trecu prin faţa camerelor de luat vederi, luîndu-şi angajamente mobilizatoare. După plecarea echipei se constată dispariţia unui vagon de tenişi pentru export din depozitul întreprinderii. Puşi pe jar de ameninţarea cu destituirea, anchetatorii purceseră rapid la treabă. După ample şi minuţioase investigaţii, în care fuseseră folosiţi şi cîinii, se descoperi că-i vorba de o escrocherie. Cinci inşi din comuna Podării, judeţul Suceava, se constituiseră într-o bandă care opera sub înfăţişarea de echipă a radioteleviziunii.

Cît timp falşii reporteri, între care unul avea chiar legitimaţie de redactor-şef, ţineau întreprinderea mobilizată în vederea noii emisiuni, restul bandei dădea lovitura.