x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Nebunul satului trăia cu o capră

0
Autor: Ion Cristoiu 21 Iun 2009 - 00:00
 Nebunul satului trăia cu o capră DRAGOS ROBATZCHI/EDITURA INTACT


Nelu Acatrinei e nebunul satului. Şade pe undeva prin Deal, la marginea Pădurii, într-o colibă pe care o împarte cu caprele. Tot satul ştie că trăieşte cu una din capre, pe care, de altfel, o şi răsfaţă. Îi dă cele mai bune frunze de salcâm, o piaptănă cu pieptenul lui, îi pune în coarne câte un trandafir. Ce mai încolo şi încoace, o iubeşte pur şi simplu. După atâţia ani, celelalte capre şi-au dat seama de preferinţa stăpânului şi o recunosc drept şefă.



Anul trecut, într-o după-amiază, Nelu Acatrinei s-a trezit la colibă cu plutonierul major din sat, însoţit de patru fetişcane. Judecând după fustele lor scurte şi cizmele de cavaleriste, erau de la Floreşti. Plutonierul major dădea semne de om încurcat. Fetele erau însă tare supărate. Acatrinei şedea în faţa lor aşa cum îl treziseră din somn. În izmene, cu un cămeşoi atârnându-i până la genunchi, plin de paie în păr. Plutonierul dădu să deschidă gura, apoi, renunţând, făcând din mână a lehamite. Fetele găsiră de cuviinţă să preia iniţiativa. Strigau la el, furioase, gata-gata să-şi vâre gheruţele în chica lui. Nelu nu înţelegea ce vor. Plutonierul simţi că trebuie să intervină.

- Acatrinei, unde e Mireasa? îl luă el din scurt, cum făcea cu toţi cei din sat care călcaseră pe bec. Mireasa era capra cu care el împărţea patul conjugal. Faţa flăcăului se lumină brusc. Înţelese ce voiau de la el. Să le-o aducă pe Mireasa! O zbughi în colibă şi se întoarse cu capra. Animalul era nedumerit. Răsucea ochii săi mari când la stăpân, când la poliţist. Pe fete le trecu o duioşie de nestăpânit. Întinseră mâinile s-o mângâie, dar capra, sperioasă cu străinii, se smuci atât de tare, încât cât pe aci să le lovească cu coarnele.

- Aţi văzut? - se întoarse una dintre ele către cealaltă, aţi văzut cât de stresată e?!

Plutonierul se scărpina în cap încurcat. Avea părerea lui în toată afacerea asta, dar nu-şi permitea s-o exprime. Primise hârtie clară să înceapă anchetarea lui Acatrinei pentru violarea flagrantă a drepturilor animalelor. Organizaţia Patru Lăbuţe, constituită la Floreşti pentru a ocroti animalele de agresiunea omului, aflase de tărăşenia cu capra. Membrele organizaţiei, strânse la sediu, mai că nu chiuiră din bucurie. N-avuseseră până atunci nici un caz de răsunet. Un dulău cu piciorul drept din faţă prost bandajat. Fetele îl dibuiră într-o cuşcă de la mahala, privind printre crăpăturile ulucelor. Victima şedea cu botul pe labe în faţa cuştii. Lăsa impresia că suferă. Bucuroase, fetele merseseră la Poliţie şi, însoţite de un locotenent major, descinseră la proprietar. Nu ieşi prea mare lucru. Gospodarul avu destule probe pentru a dovedi că dulăul se simţea bine cu laba bandajată. Şi alte cazuri fuseseră tot mizilicuri. Încercaseră să intervină la o vânzare de cai în Obor, sub motiv că animalele nu participau la negociere, ceea ce le nedreptăţea profund. Ţăranii nu se revoltară. Nici măcar nu se uimiră. Ascultară tăcuţi observaţiile şi, când fetele terminară de dat cu gura, le spuseră scurt, am înţeles! Şi trecură imediat la executare. Când târguiala ajunse la momentul final, cel din apropierea aldămaşului, proprietarul i se adresă calului:

- Tu ce părere ai? E bun preţul?

Şi cum calul sforăi brusc, scuturând capul ca să scape de muşte, omul luă asta drept învoială.

Acum însă fetelor de la Patru lăbuţe le pusese Dumnezeu mâna-n cap. Cazul Ion Ion Acatrinei, zis şi Nelu, era fără echivoc. Vlăjganul comitea zilnic o agresiune sexuală împotriva caprei. Dreptul fundamental al animalului, acela de a-şi alege singur partenerul, era indiscutabil violat. Tocmai asta căutau să-l convingă fetele. Manualul de îndrumare, primit de la Bruxelles, unde se găsea Centrul, cerea ca, înainte de a fi dat pe mâna legii, proprietarul să fie convins de greşeala comisă. Nelu Acatrinei nu înţelegea nimic: Fetele turuiau fără întrerupere. Îl zăpăciseră cu totul. Plutonierul-major se dovedi mai înţelegător. Era un ins la vreo 50 de ani, venit în sat cu vreo zece ani în urmă, unde şi rămăsese, căsătorindu-se cu fata lui Culai Nespelea, poreclit Cupiele. Avea copii, acaraturi, când termina serviciul, lua toporişca şi curăţa pomii sau mergea la pădure după lemne. Om al satului deja, ştia că ăsta era singurul lucru mai aparte al lui Nelu Acatrinei, altfel la locul lui, fără să deranjeze pe nimeni şi fără să se supere când copii se luau după el, ca să-l tragă de turul pantalonilor. Văzându-l atât de buimăcit, i se făcu milă şi găsi de cuviinţă să-l ajute:

- Domnişoarele spun că ar trebui să întrebi şi capra când faci asta.

Ochii lui Nelu străluciră brusc. Înţelesese. Cum să n-o întrebe? De câte ori făcea asta, o întreba dacă îi place, îi murmura cuvinte dulci. Nu de alta, dar chiar o iubea, şi pentru a fi mai convingător, dădu să le arate cum făcea cu capra. Plutonierul major nu schiţă nici un gest. Fetele însă săriră ca arse. Nu pentru că le-ar fi fost ruşine, erau obişnuite şi cu scene mai tari, ci pentru că li se părea o adevărată sfidare să asiste, ca martore, la o nouă violare a drepturilor fundamentale ale animalului. Speriat de reacţia lor violentă, Nelu Acatrinei îşi luă mâna de la nasturii pe care tocmai prinsese să-i descheie. Mireasa dădea semne de nerăbdare. Îi e sete! - tresări Nelu, şi, lăsându-şi baltă oaspeţii, luă capra şi dispăru cu ea în colibă. Plutonierul şi fetele aşteptară vreo jumătate de oră, uitându-se la ceas cu nerăbdare. Într-un târziu, poliţistul oftă şi dădu la o parte cârpa de pluş ce servea drept uşă. Flăcăul dispăruse cu capră cu tot printr-o spărtură din fundul colibei.

Îl găsiră câţiva din sat în primăvara următoare tocmai sus, în munţi, stând în genunchi şi rugându-se la o cruce de lemn pe care scrijelise cuvântul Mireasa. Capra murise peste iarnă, stresată de urletele lupilor. Iar el, după ce o îngropase, făcându-i toate cele de trebuinţă, rămăsese aici, lângă mormânt, s-o vegheze.

Acumulatorul defect
Ilie Stan, din Vintileasa  Deal, a luat în serios textul de pe verso contractatului de cumpărare:

În caz că acumulatorul e defect, nu vă alarmaţi. Trimiteţi-ni-l de urgenţă. Veţi primi imediat unul bun, împreună cu scuzele noastre. Director: Ion Lalău.

O dimineaţă întreagă trudi Ilie Stan la expedierea acumulatorului defect. Mai întâi că, denivelat fiind, nu se lăsa împachetat cu una cu două. Trebui să-l vâre într-o cutie în care punea de obicei cloşca. Pe margini puse cocoloaşe din hârtia maculatorului ălui mic, făcându-l să bocească o grămadă. Apoi, la poştă întâmpină din start probleme.

- Nu primim acumulatoare - declară categoric fucţionara, care tocmai se certa la telefon cu iubitul ei pe o chestiune întâmplată aseară la întâlnire. Nu ştiu ce-i spusese bărbatul tinerei femei. Sigur e că, la sfârşitul convorbirii, strălucea toată de fericire. Îi primi acumulatorul. După cum se încheiase convorbirea era atât de fericită că i-ar fi primit şi un explozibil nuclear, chiar dacă, potrivit uriaşului anunţ de pe peretele din spate, transportul încărcăturii nucleare era strict interzis. Acceptă şi depăşirea de 10 kilograme peste greutatea regulamentară. Îl ajută pe Ilie Stan să treacă pe colet adresa din contract: Ion Lalău, directorul Întreprinderii Acumulatorul, Arad.  Era atât de îndrăgostită că, deşi fată cu liceu, nu observă că, în mod obişnuit, produsele defecte nu se trimit pe numele directorului. Ce-ar fi fost dacă, directorul Uzinelor Republica ar primi acasă, la blocul din Drumul Taberei, vagonul de ţevi respinse de Trustul de Hidroamelioraţii Satu Mare?

Întors acasă, Ilie Stan se puse pe aşteptat. Furios pe Întreprinderea de la Arad, pe fabricile producătoare de piese de schimb, pe întreaga industrie naţională şi mondială a automobilului, refuză să se mai urce în maşină până nu primea acumulatorul cel bun. Şi-o parcă pe spaţiul verde din curtea blocului şi o acoperi cu o prelată prinsă la margini cu un odgon de parâmă.

Scrise pe prelată cu smoală:

Această maşină nu e folosită de proprietarul ei în semn de protest!

Câtva timp nu-i veni nici un semn. Apoi, deodată, veştile prinseră să curgă năvalnic. Veni mai întâi confirmarea primirii. Nu era cine ştie ce, dat fiind că asta avea loc automat. Îi urmă o adresă din partea Întreprinderii, în care se arăta că avea dreptate şi că se vor lua măsuri. La numai o zi, sosi cu confirmare de primire o scrisoare de câteva pagini despre măsurile luate de conducerea întreprinderii: prelucrarea cazului cu toată secţia Finisaj (responsabilă de defecţiune), sancţionarea maistrului Culai Roşiori, şeful echipei care terminase acumulatorul defect, întărirea ordinei şi disciplinei în întreaga întreprindere, inclusiv în anexele sale de la Dej şi Beclean pe Someş. Ilie Stan citi şi reciti scrisoarea de câteva ori. Nu află de nicăieri dacă urma să primească sau nu, în locul acumulatorului defect, unul nou, cum promitea contractul. Îi dădu scrisoarea şi băiatului cel mare, elev într-a XII-a, sperând că acesta, premiant la limba şi literatura română, va şti să citească printre rânduri.

- Nu-i vorba de nici un acumulator! zise băiatul, înapoindu-i scrisoarea.

Ilie Stan găsi prilejul să se enerveze.

- Mă tot întreb ce faceţi voi la şcoală, declară el, dacă nici o scrisoare n-o puteţi citi ca lumea.

Şi se lansă într-un lung rechizitoriu împotriva şcolii, a profesorilor, a învăţământului şi a ştiinţei în general. Era atât de furios că, ajunse să fie de acord, la un moment dat, cu arderea pe rug a lui Giordano Bruno. Împins de această furie, expedie Întreprinderii o telegramă distrugătoare. Pe aproape o pagină, care-l costă nici mai mult nici mai puţin decât 500 de lei, acuză direct, fără menajamente, conducerea, pe director personal, pentru haosul din unitate. - Îmi rezerv dreptul de a mă adresa forului în drept, se spunea în încheierea telegramei. Tocmai când se pregătea să pună la poştă un memoriu adresat Ministerului Industriei Uşoare, primi răspunsul la telegramă din partea Întreprinderii. Ca urmare a cererii dumneavoastră, se spunea în scrisoare, Întreprinderea a livrat pieţei interne un număr de 1.000 de acumulatoare fără nici o defecţiune. Aveţi astfel posibilitatea, adresându-vă magazinelor noastre din întreaga ţară, să vă cumpăraţi un acumulator în stare de funcţionare. Vă mulţumim pentru sprijinul acordat. Aşteptăm din partea dumneavoastră alte sugestii privind îmbunătăţirea muncii noastre.

Citeşte mai multe despre:   fetele,   plutonierul,   nelu,   capra,   de la vintileasa-deal la vintileasa-vale,   acatrinei,   ilie stan

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de