x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Necunoscuta Basarabie

0
Autor: Ion Petrescu 17 Apr 2009 - 00:00

Cu ani în urmă, la Toronto, în Canada am purtat un dialog amical cu un ofiţer ucrainean, aflat la un curs practic de introducere în mirajul societăţii de peste Ocean.



În ţara sa era aghiotant al ministrului Apărării. La momentul respectiv, cu un umor specific, îmi descria cât de puternice mai erau legăturile dintre ofiţerii rămaşi în armata Ucrainei independente şi foştii lor camarazi, din forţele armate ruseşti.

De pildă, când un comandant de unitate rămânea fără combustibilul necesar apela telefonic la Kiev, de unde i se răspundea să aibă răbdare. Ulterior, cu un simplu telefon dat peste noua graniţă, pe atunci încă nemarcată, primea un sprijin concret, rapid, de la colegul său, cu care absolvise Academia Militară de la Moscova.

Chiar a doua zi, unul sau două camioane cu benzină, cu însemnele armatei ruse poposeau în cazarma ucraineană. Se livra produsul solicitat. Se îmbrăţişau ca pe vremuri. Şi îşi continua fiecare viaţa, cu provocările ei.

Dincolo de aceste momente amicale, rămâneau - susţinea interlocutorul ucrainean - delicatele moşteniri istorice. Şi aici a rostit o frază memorabilă: "Credeţi că noi, la Kiev, nu suntem conştienţi de faptul că atât Bucovina de Nord, cât şi Basarabia de Sud, rămase Ucrainei după dispariţia URSS aparţin de drept României? Suntem - pentru că şi noi avem teritorii ucrainiene integrate acum în cadrul Federaţiei Ruse. Ni le vor returna cândva? Greu de crezut!

Dar, dacă s-ar întâmpla această minune, într-un anumit context, numai atunci ţinuturile voastre vor fi retrocedate României. Nu mai prindem noi clipa asta, deşi ne-o dorim la fel de mult". Şi până în prezent are dreptate...

Prima oară mi-am reamintit de cuvintele pragmaticului ucrainean taman pe malul Nistrului, undeva în judeţul Soroca. Era o primăvară rece. Îngheţaseră şi merele din livezi, dar moldovenii care mă însoţeau le gustau cu plăcere. Pe malul opus erau stivuite pontoane plutitoare modulare, de culoare albă, ale unei unităţi ucrainiene de geniu. Amplasate la câţiva paşi de fluviu dădeau senzaţia că, în curând vor fi lansate spre malul basarabean.

Unul din însoţitorii mei mi-a confirmat presupunerea: "De când cu conflictul din Transnistria şi-au luat măsuri de siguranţă, la nord şi sud de această enclavă rusească...".

Am continuat drumul spre comuna Lencăuţi, unde doream să găsesc casa bunicului meu, Alexandru. Treceam prin sate care semănau ca două picături de apă cu cele din dreapta Prutului. Numai că în bătătura fiecărei gospodării se aflau doar oameni în vârstă. Tinerii luaseră, ca şi la noi, drumul oraşelor.

Ajunşi la destinaţie, pe dâmbul unde se afla şi casa sorei bunicului am auzit surprins exclamaţia: "Au venit românii tăi!". Abia după orele petrecute alături de primitoarele gazde aveam să înţeleg că, din acel punct nordic, de pe malul drept al Nistrului, lumea se vede altfel.

România reprezenta o speranţă vagă. Numai dorul de graiul curat românesc îi împingea în faţa micului ecran, ca să vadă emisiunile TVR. Prima obişnuinţă rămânea urmărirea ştirilor difuzate de principalul canal TV din Moscova. Televiziunea de la Chişinău conta mai mult pentru divertisment.

Cu cine votau de fiecare dată? Cu comuniştii. Aceştia le asigurau pensiile. Le şi măreau. întotdeauna înainte de alegeri. Dacă au fost la oraş? Aveau copiii la Bălţi, unde: "Se vorbeşte pe stradă mai mult ruseşte, decât în Chişinău".

Prin comună încă trăiau veterani din ultimul război mondial. Luptaseră în Armata Română. După ce au fost vânturaţi de viforniţele vremilor apuse reveniseră acasă. În Basarabia redenumită republică sovietică.
Capul familiei răspunse apoi la o întrebare previzibilă: "Aici, la firul ierbii, nu de libertate ducem lipsă. La câţi ani mai avem noi de trăit important este să ne bucurăm de o viaţă tihnită. Cu bucate pe masă. Şi sănătate să fie".

Pe drumul reîntoarcerii spre Chişinău am observat comune cu trăsături similare: Tricolorul aninat la primării, inscripţii bilingve, biserici micuţe şi oameni ce rosteau cu un accent aparte limba română.

Basarabia rurală are doar grija zilei de mâine. După tipicul, abil instaurat, în ultimele decenii.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de