Nefericirea celor care au totul

Era fericita Whitney Houston, aceasta diva a muzicii, careia ii sta­tuse la picioare o lume in­trea­ga? Era fericita fiinta aceasta, care avea 'in buzunar' cele mai mari distinctii, gloria, celebritatea, banii si iubirea lumii? Oare nu cumva Whitney a esuat tocmai la capitolul 'fericire', cu toate ca – dupa standardele noas­tre, ale celor ce privim de jos, din micile noastre succese si ese­curi, din micile noastre Egouri si framantari – ea avea tot ce credem noi ca ne-ar face fe­ri­citi daca am avea?

Tocmai asta-i intrebarea: oare chiar ne-ar face fericiti succesul, iubirea intregii planete, am fi mai fericiti daca banii ar curge spre noi ca apele involburate sau ca za­pe­zi­le, am trai intr-un extaz ne­ma­su­rat daca ne-ar aclama frene­tic lumea intreaga si daca nimic din ce e omenesc nu ne-ar lipsi? Asta credem din lumile noastre macinate de lipsuri, de obstacole si de balarii; credem ca, daca am avea mai multi bani, am fi mai fericiti, dar natura noastra ne im­punge si ne striveste sub febra propriei lacomii (e lacomie existentiala, fara de care nu avem motivatie pentru viata), caci – de indata ce primim mai mult se dovedeste ca nu-i destul, nu-i ce vrem, nu-i ce ne dorim.

Si asta-i perfect pentru viata. Intotdeauna pare sa ne lipseasca ceva, inca ceva: un vis implinit ne bucura pentru o clipa, un ceas, o zi sau o vreme oarecare. Dupa o im­pli­ni­re avem nevoie de o neimpli­nire, caci fara a cauta ceva neimplinit nu ne gasim sensul. Intram intr-un soi de gol existential in lipsa unui drum pe care sa mergem pentru a ajunge la capat. De aceea, un nou tel, o noua directie, un nou drum si un nou scop ne energizeaza. Ceea ce ne lipseste ar putea fi tocmai ceea ce ne impulsioneaza viata insasi, fiindca ceea ce lipseste ne imbie sa cautam frenetic, sa ne zbatem, sa adulmecam, sa gandim, sa actionam si sa intram in roata miscatoare a existentei cu sentimentul ca avem un sens. Mereu si mereu ar trebui sa avem un vis, un tel, mereu si mereu ar trebui sa privim catre ceea ce ne lipseste ca spre lumina vietii noastre, caci fara lipsuri nu avem motivatie sa realizam nimic. Iar fara motivatie nu mai avem energie pentru viata.

Se poate ca nefericirea, care incearca sa ascunda durerile noastre sub paturile groase ale alcoolului, ale drogurilor, ale exceselor de diferite feluri, nefericirea pe care am vazut-o de-a lungul timpului la nenumarate vedete, iubite si, poate, invidiate de o lume intreaga, sa aiba esenta tocmai in faptul ca ele au atins cu mana inaltimile tuturor visurilor si chiar inaltimi pe care nu le-au putut visa vreodata? Se poate sa devii din cale afara de nefericit tocmai fiindca ai totul ca sa fii fericit? Se poate, oare, sa privim cu intelepciune spre experientele acestor fiinte talentate, care-au trecut pe Pamant, lucind intens si mult prea repede, sa intelegem ca s-ar putea sa fim binecuvantati cu energia vietii tocmai pentru ca mai avem ceva de facut?