x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Negustorii din templu

0
Autor: Tudor Octavian 16 Ian 2011 - 18:02

Poate c-aţi observat că operele de artă sunt numai de două feluri: acelea în faţa cărora oamenii simt nevoia să tacă şi celelalte, care produc un soi de limbariţă în toate graiurile.

Arta veche a produs mai ales opere care provoacă o admiraţie mută, cu tulburări interioare ce reclamă solitudine. Arta modernă e făcută pentru grupuri şi pentru extravertiţi. Cele mai multe din creaţiile celebre ale veacului al XX-lea obligă la vorbărie. Pentru această relaţie vicioasă cu pălăvrăgeala s-a inventat şi un termen consolator: participarea. Ca şi cum rugăciunea pe care o spui în gând n-ar fi participare.

În artă, tot ce presupune o lungă instrucţie verbală trebuie să se cheme altcumva: activitate culturală, gimnastică spirituală, didactică de larg consum... E adevărat că, la unele concerte de muzică clasică, dirijorul sau prezentatorul îi desluşesc publicului, de regulă un public de copii, unele secrete ale facerii muzicii, dar o gală cu muzică modernă urmată de cuvântări lămuritoare e un nonsens. Cum să-i explici publicului ce ar trebui să simtă ascultându-l pe Mozart? Cum măsori simţirea?

Artiştii contemporani nu mai vor să cucerească publicul. Vor să-l provoace. În flecăreala preţioasă de la vernisajul unei expoziţii “provocatoare” am numărat o mulţime de cuvinte mai potrivite într-o sală de masaj pentru masochişti şi ciudaţi decât la o manifestare spirituală. Criticul pretindea că publicul trebuie zguduit, agresat, frământat, mărunţit, penetrat, macerat, scuturat, molestat, iar în sală se găseau numai persoane care aveau nevoie de compasiune, simpatie, comunicare, prietenie, cordialitate, toleranţă.

În marile muzee, grupurile de turişti, gonite de ghizi pe dinaintea unor creaţii care nu-şi dăruiesc frumuseţile decât în relaţia directă cu individul, nu fac altceva decât să bifeze preumblări. La Florenţa şi Roma, năvala asiaticilor în catedrale, în plutoane riguros învârtite printre credincioşii solitari, îngenuncheaţi în bănci, mi-a dat dimensiunea tragică a unui fenomen. Viitorul fenomenului. Iisus i-a alungat cândva pe negustori din templu cu biciul, dar negustorii au revenit în templu mai pregătiţi ca niciodată să vândă totul.

Într-un târziu de noapte l-am ascultat cu sufletul la gură pe un tânăr dirijor chinez vorbind despre faptul că artiştii contemporani nu mai au nevoie de public. Chinezul îndrăznea să spună că ţările bogate, care-i subvenţionează pe artişti indiferent dacă aceştia au public sau nu, îi fac un rău de moarte artei. Iar răul constă în aceea că nimeni nu se mai încumetă să împartă arta în două: în artă care există prin ce oferă şi în infinita pălăvrăgeală contemporană, snoabă, goală de înţeles, gălăgioasă şi bine vândută în temple, căreia negustorii îi zic încă pictură, muzică, literatură...

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de