x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Nesimţirea/dăruirea de sine. Vedeta TVR Iuliana Tudor, voluntar al Crucii Roşii în mijlocul nămeţilor

0
Autor: Tudor Iuliana Iuliana Tudor 20 Feb 2012 - 09:59
Nesimţirea/dăruirea de sine. Vedeta TVR Iuliana Tudor, voluntar al Crucii Roşii în mijlocul nămeţilor
Vezi galeria foto


De cateva zile astept altfel buletinul meteo din Jurnale De cateva zile caloriferele din casa mea au capatat personalitate. De cateva zile nu mai zic nimic, desi, de fiecare data cand scot masina din parcare e o aventura. De cateva zile pasii mei nu se mai grabesc. De fapt, sunt cateva zile de cand nu ma mai deranjeaza nimic. Alb orbitor! Am trait una sau doua ierni destul de grele, dar n-am crezut ca zapada poate paraliza asezari in Romania anului 2012. Ca poate incremeni o comunitate...

Acum, iarna e plina de paradoxuri: avem utilaje sofisticate de deszapezire, modalitati ultramoderne de incalzire dar si sate unde se traieste in alt timp, aproape rudimentar si unde nu a mai ajuns nimeni de saptamani intregi. Si avem oameni ! Oameni care au daltuita pe fata neputinta si ma refer aici la batrani, apoi, oameni care au inteles ca doar ajutandu se unii pe altii vor supravietui, oameni care nu mai au lemne de aruncat in soba si atunci rup din gardul gospodariei scos de sub zapada, pentru a-si prelungi agonia, inca o zi... doua…,oameni care s-au pus pe sine in slujba celor izolati, fara sa-i oblige nimeni, dar si oameni care traiesc in cea mai crunta nesimtire din cata mi-a fost dat sa vad !

La breaking news se anunta bilantul frigului, nu in grade celsius sau fahrenheit, ci in numarul de decese : 500 de morti in Europa, dintre care 79 in Romania. Desi par date rupte de realitate, e greu sa ramai doar telespectator pasiv la suferinta pentru care grilele televiziunilor fac editii speciale, iar multe cotidiane au galerii foto. Si totusi imaginile nu-ti pot oferi realitatea complet, asa cum am vazut-o eu mergand acolo. .

Pe 16 februarie m-am alaturat Crucii Rosii Romane in calitate de voluntar in sprijinul persoanelor afectate de caderile masive de zapada. Cu alte cuvinte, am mers alaturi de un echipaj al Crucii Rosii spre sate complet izolate, localitati unde nu mai ajunsese nimeni chiar de saptamani intregi. M-am intors de acolo cu o lectie de viata!

Ora 7.30. Plecam din Bucuresti cu un tir in care sunt incarcate aproape 10 tone de alimente neperisabile si produse de igiena. Din echipa in care ma aflu face parte si dl Ioan Silviu Lefter, Directorul General. Alaturi de noi, cativa voluntari ai Crucii Rosii – oameni obisnuiti care nu asteapta vreo rasplata financiara pentru ziua pe care o au de infruntat. Bucurestiul, care este cat de cat deszapezit, este prima piedica – ne ia aproape doua ore sa-l strabatem pana la iesirea spre Buzau, prima destinatie. Se anunta o zi grea...

Ajungem in primul punct de pe “harta zilei' – Filiala de Cruce Rosie Buzau. Ne intampina directorul de aici, dna Floarea Birzu, si vreo 20 de voluntari. Descarcam alimentele si le impartim pentru pachetele care urmeaza sa fie duse la sinistratii din localitatea Pogoanele. Orasul este la intersectia drumurilor Urziceni-Braila. Oricum, e o utopie sa crezi ca pe o vreme ca asta mai ai sanse sa citesti indicatoarele de pe drum. In Pogoanele sunt sunt 7.800 de locuitori. Cui sa-i dai mai intai? Voluntarii Crucii Rosii au o evaluare a situatiei din aceasta zona, asa ca ne vom organiza repede catre gospodariile care sunt in cel mai mare pericol.

Timpul trece. Ne dam seama ca, intr-o singura zi, putem atinge maximum doua destinatii de pe harta. Asta este pariul zilei. Incarcam o parte din pachete si pornim spre Pogoanele. Alimentele care au ramas la sediul Crucii Rosii vor fi distribuite in judet de catre alti voluntari. Pornim din nou la drum, pe viscol. Stergatoarele masinii in care suntem fac cu greu fata zapezii viscolite. Nu mai e nimeni pe drum. Ne luptam cu o imensitate de alb... In masina e tacere. Frigul iti ingheata pana si gandurile. Imi scot manusile si trimit un sms acasa: “Ce face Tudor? Nu ma asteptati... o sa dureze... ajung tarziu!' Ma ingheata teama ca am putea ramane inzapeziti aici. Ridic ochii si-mi lovesc privirea de un zid de zapada de cativa metri.Imi taie respiratia... Se circula greu, pe o singura banda... bateria de la telefon imi scade si din cauza frigului.

Ajungem in Pogoanele. Ne intampina primarul. Omul e inghetat, iar prezentarile se fac scurt. Mergem spre prima casa: o cocioaba de chirpici unde, in 2 camere, se inghesuie 9 suflete. N-au incotro si, in felul asta, isi tin si de cald. Incerc sa-mi dau seama ce au facut pana acum, izolati atata vreme – n-au televizor, nici telefon... Intram. Nu-mi dau seama daca e saracie sau mizerie. Cred ca e... din amandoua... Imi aluneca privirea spre copilul cel mai mic – un baietel de un an care bea cu biberonul un rest de lapte rece. Copilul e racit, nu l-a vazut niciun doctor, iar la nasul lui mizeria poarta batalii crunte! Nu-mi pot lua ochii de la el. Mama copilului imi spune ca lemnele s-au terminat “’apai, doamna, acum nu ne-a mai ramas decat gardul! Il facem bucati si asa ne incalzim', imi spune femeia. Care caldura... cand noua, imbracati in costume de ski ne era frig?!... O intreb ce se va intampla cand se vor fi ars toate ulucile din gard... ridica din umeri... “Dumnezeu stie ce-o mai fi!' In coltul celalalt al odaii zac intr-o tigaie din acelasi peisaj murdar cateva jumari inghetate... Le lasam pachetele cu alimente si cu produsele de igiena si incerc sa-i spun mamei ca saracia nu te condamna si la mizerie. Plecam apoi si in urma noastra se inchide o usa care abia se mai tine in tatani. Ne urcam in masina si pornim. Chipul copilului imi revine obsesiv in minte. Scot telefonul si mai trimit un sms: “sa nu uiti sa-i incalzesti laptele lui Tudor'!

Am ajuns la multe familii cu 9 sau chiar 10 suflete, intre care si copii de un an sau doi, care traiau in 2 camere. Si ma-ntreb cum e posibil ca aceleasi 2 camere, adapostind acelasi numar de oameni sa arate curat intr-un loc si sa fie intr-o mizerie greu de descris in altul?! Si pentru pentru ca tabloul sa fie complet va redau si cuvintele pe care mi le-au spus acestia din urma. I-am gasit pe barbatii familiei ( la vreo 40-45 de ani) stand pe jos si uitandu-se la televizor. ( casa era acoperita de zapada aproape total, curtea era neatinsa de lopata, doar o cararuie cat pt un om, de la poarta pana la usa). Si-am intrebat, firesc zic eu, de ce nu ies afara sa dea zapada de pe casa...din curte « Pai, doamna, primaru ‘ nu ne ajuta cu nimic ! » Fara Comentarii !!! Am iesit….

Ajungem la a alta familie. Oamenii de aici traiesc in curatenia pe care le-a facut-o saracia din gospodarie. Intalnim aici o familie cu trei copii. Baiatul cel mare are 11 ani. Ii place la scoala si vrea sa se faca politist. Nu-i e frica de zapada si ne spune ca el i-a facut loc mamei printre nameti. Se bucura de pachetele cu mancare. In rest, ne spune ca nu-si mai doreste nimic... ce privire demna! Un copil care nu asteapta, ci lupta! Se scuza si dispare afara, incercand sa mai dea zapada jos de pe casa. El are grija de gospodarie. Parintii lucreaza cu ziua. Mama abia ce a sosit acasa. Si n-a venit cu mana goala... a cumparat niste fasole si cartofi “dulciuri... mai rar...traim din 4 milioane-ntr-o luna... prefer sa le iau sa aiba mancare', ne spune femeia. Le lasam pachetele si plecam din nou la drum.

Masina porneste din nou... Pare de necrezut ! Vad case ingropate de zapada care zac precum lespezile din cimitirul satelor... ca si cum natura le vrea moarte. Oamenii, insa, nu. Vecinii se ajuta... sare fiecare cu ce poate si cu totii se roaga ca vremea sa nu se incalzeasca brusc iar zapada sa se topeasca treptat. Altfel... vor avea inundatii...si vor pierde chiar tot!!!

Este ora 17.00 si inca nu am plecat din Buzau. Ma urmaresc povestile oamenilor! Nu-mi mai simt mainile de frig si ma inspaimanta inserarea care se lasa peste drumul pustiu... Urmatoarea oprire – Focsani.

La sediul Crucii Rosii din Focsani ne intampina dna director Rodica Davidean. Descarcam si aici o parte din alimente si pornim spre Beciu, un sat din comuna Vartescoiu. Deja s-a format prin zapada un tunel prin care inaintam greu. Oprim pe strada principala din sat... Pe ulite nu se poate ajunge... Totul aici este in bezna. Strabatem ulitele la lumina de lanterna. Ne lovim de disperarea oamenilor care se agata de pachete. Se linistesc abia cand aud ca avem pentru tot satul.

Intr-una din case( impropriu spus case...mai degraba bordeie) locuiesc patru familii. Sunt rude. Incremenesc ascultandu-le povestile. Nu mai au bani de hrana pt ca n-au mai putut pleca de acolo de 3 saptamani. Si chiar daca ar avea... de unde sa cumpere ?! Fata cea mare, de 14 ani, a fost nevoita sa paraseasca scoala. De cateva zile i-a aparut o galma albastra la picior, insa n-a ajuns la medic. Are dureri groaznice, dar nimeni nu stie ce poate fi. Si, cu toate astea, aflam ca e plecata in vecini, sa ingrijeasca de un copil. Oamenii acestia n-au apa de baut…o femeie imi striga in fata rupandu-si haina ca nu s-a spalat de trei saptamani, ca are copiii sunt infometati si se teme ca animalele din grajuri au murit de frig si foame.

La alta adresa gasim o casa care desi e-n intuneric, adaposteste un batran de 77 de ani. Nu are curent electric. Cu ceva timp in urma a suferit un accident vascular si are o pareza pe partea dreapta...de atunci nu a mai iesit din casa... ii lasam pachetele si-l surprind cum, cu lacrimi in ochi, strange in brate pachetul primit de la Crucea Rosie... Acum... e tot ce are !

S-a facut noapte... ne este tot mai frig si e imposibil sa inaintam prin zapada. Experienta va continua a doua zi... Imi promit ca de indata ce ajung la un laptop voi scrie povestile pe care le-am intalnit. Nu vreau sa le uit, nu trebuie sa le uit ! Masina in care sunt inainteaza hodorogit prin zapada... Acolo, cosmarul alb continua la nesfarsit. Sunt inghetata si-mi revin in minte cinematografic toate povestile pe care le-am intalnit. Am telefonul pe low battery... trimit un ultim mesaj: “Sunt bine, vin acasa!'

De atunci sunt un om care nu mai are nicio problema!


Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de