x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Nevoia de preţuire

0
Autor: Maria Timuc 29 Noi 2011 - 21:00

Una dintre cele mai interesante teorii ale personalitatii umane a fost ela­borata de Carl Rogers, care a consi­derat ca 'realizarea potentialului propriu' al unei fiinte, precum si pre­tui­rea sunt necesitati care creioneaza o personalitate sanatoasa. Oamenii se simt nefericiti si anxiosi atunci cand apare o neconcordanta intre valorile lor interioare, apreciate de ei ca pozi­ti­ve pentru realizarea propriului potential, si conditiile de valoare si de pre­tuire existente in lumea in­con­juratoare. C. Rogers spunea ca oa­menii si-ar putea rezolva problemele daca ar fi eliberati de nevoia de aprobare sociala si daca ar primi pretuire neconditionata de la cineva. Practic, daca am fi mai mult fideli valorilor noastre interioare si mai putin dependenti de aprobarea sociala, in vreme ce ar exista macar o persoana in viata noastra care ne-ar putea iubi si pretui, indiferent de felul in care ne comportam, am izbuti sa ne realizam propriul potential in viata, sa facem ceea ce ne dorim cu adevarat sa facem, sa fim asa cum suntem in noi insine si, in acelasi timp, sa avem o person­a­litate armonioasa si sanatoasa. Alte echipe de psihologi de marca ai lumii au constatat ca oamenii sunt mai fericiti atunci cand iubesc ceea ce fac.

Asadar, putem iubi ceea ce facem si ne putem manifesta in dimensiunile cele mai creative, mai frumoase si mai puternice ale propriului nostru potential cand valorile noastre interioare nu sunt in disonanta cu valorile exterioare sau atunci cand in­tru­nim anumite conditii de valoare aprobate de societate. Este limpede ca aprobarea celorlalti echivaleaza cu pretuirea, iar pretuirea e o alta fata a iu­birii. Dar ceea ce ne-a spus inca si mai interesant Carl Rogers se refera la pretuire, stare pe care a vazut-o ca ne­cesitate stringenta pentru sa­na­tatea sufletului si a mintii. As adauga aici inca o conditie esentiala, si anu­me aceea ca persoana apreciata si pre­tuita neconditionat sa observe, sa apre­cieze si sa se bucure de iubirea ne­conditionata care i se ofera. Si apoi as mai adauga inca o conditie; aceea ce persoana cu pricina sa pretuiasca si sa iubeasca, la randul sau, pe cineva. Cu alte cuvinte, in propriul po­ten­tial afectiv ar putea fi cheia perso­na­litatii sanatoase si a implinirii in viata.

Poate nu m-as fi gandit la propria afectivitate ca la o conditie a im­pli­nirii si chiar a sanatatii psihice daca in ultima vreme n-as fi auzit ca multi oameni resimt apasator o stare de 'singuratate' in lume. 'Ma omoara singuratatea asta', 'oamenii nu mai iu­besc', 'nu am ce sa vorbesc cu ei', 'nu am nimic in comun cu x sau cu y', 'nu ne leaga nimic', iata doar ca­te­va expresii prin care oamenii descriu sentimentul singuratatii personale si il si justifica. Nu vorbim aici despre 'singuratatea structurala', despre acea stare inerenta conditiei umane, cat mai degraba despre izolare, ca stare nascuta prin perceptia de a nu fi iubit si a nu iubi fara con­di­tii.

N-as spune ca acest tip de izolare si-a prins radacinile in experienta cuiva pentru ca n-ar exista macar o singura persoana care sa-l pretuiasca si sa-l iubeasca fara conditii, cat am observat ca omul nu apreciaza si nu iubeste, iar ca o consecinta nu poate ob­serva aprecierea si iubirea neconditionata care pot veni din afara. Sentimentul singuratatii devine, in acest caz, indiciul unei afectivitati reduse a celui singur, caci evita relatia cu lu­mea tocmai pentru ca el con­di­tio­nea­za excesiv aceasta relatie. Conse­cinta uluitoare a incapacitatii de a cobori din turnul nostru de fildes atunci cand traim anxietatea, nefericirea si durerea pe care le-am construit este perceptia singuratatii si o diminuare tot mai acuta a propriei afectivitati.

Cu alte cuvinte, daca nu pretuim pe nimeni, nici macar nu vom observa ca ne pretuieste cineva si vom percepe pretuirea acelei per­soa­ne ca insuficienta, incompleta, un raspuns neadecvat la nevoile noas­tre reale sau o vom ignora complet. Tocmai de aceea ar fi important sa ne punem in ordine mai intai propria capacitate de a iubi, sa exersam in mod constient iubirea necon­di­tio­na­ta pentru o persoana din apro­pi­e­rea noastra si – probabil – consecinta acestui exercitiu va fi o scadere a an­xietatii, o diminuare a perceptiei ca suntem nefericiti si, fireste, o mai buna capacitate de a observa in cele din urma ca totusi exista cineva, fie si nu­mai o singura persoana pe lume, care ne accepta, ne iubeste si ne pretuieste oricum ne-am comporta.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de