x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Nimereala

Nimereala

de Tudor Octavian    |    01 Dec 2010   •   19:36

Nişte pantofi de-ai mei îmi rod ciorapii la călcâie, dar care din ei sunt cu pricina, nu ştiu.

Doar n-o să m-apuc să procedez ştiinţific şi să-i încalţ pe rând. Îi încalţ la nimereală. Într-o zi m-am trezit cu călcâiul drept dezvelit. Personal, nu mă uit la călcâiele oa­me­nilor. La bărbaţi mă uit nu­mai la feţe, iar la femei şi la sâni. La fe­mei mă mai uit şi la cefe. Am rămas cu obiceiul ăsta din fa­cultate. Am­fi­teatrul se umplea cu vreo două sute de fete, iar noi, cei câţiva băieţi, care ne nimeriserăm la filologie, stăteam în ultimele rânduri şi contemplam omoplaţi şi cefe. Din cauza ciorapului rupt aveam impresia că toată lumea de pe bulevard trăgea cu ochiul spre căl­câiul meu drept. Am intrat, la nimereală, în primul magazin cu cio­rapi şi aici am dat peste un cu­nos­cut, Avăduviţei, care m-a întrebat dacă mergeam, ca şi el, la ver­ni­sajul expoziţiei lui Ababiţei. Uite cum ne-am nimerit, a zis el, să ne cum­părăm ciorapi din acelaşi ma­gazin şi să vedem aceeaşi expoziţie. Nu mi se părea ceva ieşit din co­mun, mai ales că galeria unde avea loc vernisajul se găsea chiar lângă ma­gazin, dar l-am însoţit. Te-ai ni­me­­rit la fix, mi-a zis pictorul, fi­ind­că criticul Amăriuţei, care ar fi trebuit să spună câteva cuvinte, şi-a bu­şit maşina şi e la poliţie. În alte îm­prejurări m-aş fi simţit ofensat. Cum, adică, uiţi să mă inviţi la ver­ni­saj, dar, dacă tot m-am nimerit să vin, mă pui să vorbesc în locul unu­ia în faţa căruia te-ai ploconit ca să vorbească la deschidere?! To­tuşi, am acceptat. Ciudat e că am zis da tocmai pentru că nimic din ce făcea artistul nu-mi plăcea deloc.

Ca să-l sancţionez pentru necuviinţă, am elogiat cu superlative publicul de gură cască din sală, ţigările cu filtru, pardoseala de mozaic, magazinul Cora, rochiile doamnelor, clanţele de la uşi, ra­me­le tablourilor, vremea de afară, guvernul, am găsit chiar şi câteva aprecieri simţite despre magazi­nul de ciorapi de alături. Copleşiţi de atâtea superlative, oaspeţii n-au observat că nu spusesem nici un cuvânt despre artist, iar artistul mi-a mulţumit fericit, de parcă îl ridicasem în slăvi pe el. În psihologie, procedeul se cheamă distragerea atenţiei, iar la circ, hocus pocus pre­paratus. În învălmăşeala care s-a produs, când s-au adus sandvi­şu­rile şi băutura, artistul mi l-a prezentat pe un burtos cu de­ge­te­le încărcate de inele. E domnul bancher Aciobăniţei, a zis pictorul. Sincer vorbind, i-a zis burtosul cu ochii strălucind ca la o şedinţă de spiritism, mă aflu pentru prima oară într-o expoziţie, m-am nime­rit, cum s-ar zice, aici şi m-aţi cuce­rit. Cumpăr toate lucrările. Iniţial, plecasem de acasă să-mi iau un inel cu briliante şi diamante de la magazinul de bijuterii de alături, dar aţi vorbit atât de convingător, încât simt c-a sosit momentul să investesc în arta modernă. Care magazin de bijuterii, m-am mirat, că alături e numai unul de ciorapi? Ei, n-aţi nimerit dumneavoastră unde trebuie, m-a mustrat burtosul, aşa cum îţi cerţi un prieten cam aiu­rit, care a plătit briliante şi diamante şi n-a observat că negusto­rul i-a dat doar ciorapi. Contaţi pe mine, mi-a zis el, dându-mi o carte de vizită, c-o să vă învăţ să cum­pă­raţi avantajos briliante şi diamante.

Ce bine că ne-a nimerit soarta la vernisajul ăsta! I-am dat şi eu burtosului cartea mea de vizită şi acum aştept să mă înveţe să cum­păr avantajos diamante şi briliante cu banii de ciorapi.

×
Subiecte în articol: editorial