Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
PAPORNIŢA CU INŢELEPCIUNI
In seara lui 28 august, pe fostul Stadion 23 august, s-a intămplat exact ceea ce era normal: o iluzie, un sentiment fals de incredere s-a risipit ca fumul de ţigară.
In seara lui 28 august, pe fostul Stadion 23 august, s-a intămplat exact ceea ce era normal: o iluzie, un sentiment fals de incredere s-a risipit ca fumul de ţigară.
PAPORNIŢA CU INŢELEPCIUNI
In seara lui 28 august, pe fostul Stadion 23 august, s-a intămplat exact ceea ce era normal: o iluzie, un sentiment fals de incredere s-a risipit ca fumul de ţigară.
S-a dus dracuâ speranţa a 50.000 de plătitori de bilete şi a milioane de oameni care au nădăjduit că, măcar de data asta, cu milioanele de euro pe masă, dinamoviştii vor putea să fie o echipă. Din păcate, in mod abuziv-sentimental, am refuzat să acceptăm că am investit un enorm capital de incredere intr-o oaste de strănsură, alcătuită in majoritate din nişte rataţi refuzaţi sau returnaţi de Europa.
Dinamo 2007 este o echipă de loseri. O scrie un dinamovist care şi-a dorit, cu toată fiinţa lui, să se inşele in pesimismu-i funciar. De la generaţia lui Oneaţă Augustin incoace, Dinamo a fost condusă şi reprezentată de nişte mămăligi care s-au scăpat pe ele-n nădragi de emoţie sau cărora le-a stat ceasul de fiecare dată cănd şi-au dat intălnire cu gloria. Iar intruchiparea perdantului perfect este, culmea, unul dintre jucătorii exponenţiali de odinioară, Mircea Rednic. Impreună cu el, intr-o comuniune strănsă şi ca arc peste timp după irealul rateu din dubla Anderlecht - Rapid, monumentul de indolenţă numit Florin Bratu. Glorificat de presa sportivă pe principiul laudei chiorului in ţara orbilor, atacantul dinamovist are pe teren o privire in care se citeşte neantul.
Ce poţi să scrii după o asemenea umilinţă? Că Vali Năstase, prezentat la repatriere ca un soi de Fernando Couto mai blond, nu ştie nici să stea in teren, nici să paseze, nici să facă marcaj şi nici cu mingea? Că aşa-zisul fundaş George Blay, ilara găselniţă belgiano-ghaneză a unui antrenor cu vocaţie meschină de impresar, habar n-are să fugă şi că i se inmoaie picioarele de parcă ar fi maratonist? Că "faimoşii" Cristian Pulhac şi Ştefan Radu, pe care cică Dinamo n-a vrut să-i văndă ca să nu-şi pericliteze şansele de a intra in Champions League, au fost bulevarde ambulante? Că mijlocaşii alb-roşii pur şi simplu nu au existat, că Ionel Dănciulescu s-a supărat că Sandro Mazzola a zis că n-are anvergură de Serie A, dar cade ca balega in careu cănd il inoportunează mingea pe piept? Sau că "marele" Claudiu Niculescu (lăsat pe tuşă din raţiuni tactice măcar discutabile) intră pe teren şi se comportă de parcă ţine să arate că fără ilustra-i persoană nici iarba nu creşte?
Cu o seară inainte de meciul Dinamo - Lazio, intrebat ce-i deosebeşte pe abuziv porecliţii fotbalişti de astăzi de cei din generaţia sa, Ilie Balaci a spus un cuvănt magic: mentalitatea. Elegant, fostul imens fotbalist al Craiovei Maxima n-a făcut nici o trimitere la talent ori la alte calităţi pe care ţi le dă numai Dumnezeu. Eu aş adăuga, dacă tot m-am apucat să mă bag in seamă, şi bunul-simţ. Dar cum, păcatele mele, să ceri aşa ceva de la echipa lui Cristi Borcea şi a lui Vasilică Turcu?
In seara lui 28 august, pe fostul Stadion 23 august, s-a intămplat exact ceea ce era normal: o iluzie, un sentiment fals de incredere s-a risipit ca fumul de ţigară.
S-a dus dracuâ speranţa a 50.000 de plătitori de bilete şi a milioane de oameni care au nădăjduit că, măcar de data asta, cu milioanele de euro pe masă, dinamoviştii vor putea să fie o echipă. Din păcate, in mod abuziv-sentimental, am refuzat să acceptăm că am investit un enorm capital de incredere intr-o oaste de strănsură, alcătuită in majoritate din nişte rataţi refuzaţi sau returnaţi de Europa.
Dinamo 2007 este o echipă de loseri. O scrie un dinamovist care şi-a dorit, cu toată fiinţa lui, să se inşele in pesimismu-i funciar. De la generaţia lui Oneaţă Augustin incoace, Dinamo a fost condusă şi reprezentată de nişte mămăligi care s-au scăpat pe ele-n nădragi de emoţie sau cărora le-a stat ceasul de fiecare dată cănd şi-au dat intălnire cu gloria. Iar intruchiparea perdantului perfect este, culmea, unul dintre jucătorii exponenţiali de odinioară, Mircea Rednic. Impreună cu el, intr-o comuniune strănsă şi ca arc peste timp după irealul rateu din dubla Anderlecht - Rapid, monumentul de indolenţă numit Florin Bratu. Glorificat de presa sportivă pe principiul laudei chiorului in ţara orbilor, atacantul dinamovist are pe teren o privire in care se citeşte neantul.
Ce poţi să scrii după o asemenea umilinţă? Că Vali Năstase, prezentat la repatriere ca un soi de Fernando Couto mai blond, nu ştie nici să stea in teren, nici să paseze, nici să facă marcaj şi nici cu mingea? Că aşa-zisul fundaş George Blay, ilara găselniţă belgiano-ghaneză a unui antrenor cu vocaţie meschină de impresar, habar n-are să fugă şi că i se inmoaie picioarele de parcă ar fi maratonist? Că "faimoşii" Cristian Pulhac şi Ştefan Radu, pe care cică Dinamo n-a vrut să-i văndă ca să nu-şi pericliteze şansele de a intra in Champions League, au fost bulevarde ambulante? Că mijlocaşii alb-roşii pur şi simplu nu au existat, că Ionel Dănciulescu s-a supărat că Sandro Mazzola a zis că n-are anvergură de Serie A, dar cade ca balega in careu cănd il inoportunează mingea pe piept? Sau că "marele" Claudiu Niculescu (lăsat pe tuşă din raţiuni tactice măcar discutabile) intră pe teren şi se comportă de parcă ţine să arate că fără ilustra-i persoană nici iarba nu creşte?
Cu o seară inainte de meciul Dinamo - Lazio, intrebat ce-i deosebeşte pe abuziv porecliţii fotbalişti de astăzi de cei din generaţia sa, Ilie Balaci a spus un cuvănt magic: mentalitatea. Elegant, fostul imens fotbalist al Craiovei Maxima n-a făcut nici o trimitere la talent ori la alte calităţi pe care ţi le dă numai Dumnezeu. Eu aş adăuga, dacă tot m-am apucat să mă bag in seamă, şi bunul-simţ. Dar cum, păcatele mele, să ceri aşa ceva de la echipa lui Cristi Borcea şi a lui Vasilică Turcu?
