Noi şi muştele

Din când în când, am nişte iluminări târzii. Trăiesc de o viaţă cu o zicală fără să mă întreb de raţiunea ei şi, deodată, fără nici un motiv, vorba, expresia, zicala sau ce-o mai fi ea mă pune la treabă, îmi dă mintea peste cap. O astfel de răzgândire târzie, în ce priveşte cuprinsul de înţelep­ciune dintr-o foarte populară zicere de-a noastră mi s-a întâmplat zilele trecute, în hala de carne, unde nevasta unui măcelar îi povestea unei prietene ce om de treabă e soţul ei şi ce suflet bun are. Omul ăsta al meu, zicea femeia, n-ar omorî o muscă!

Va să zică, măcelarul tăia porci, depsica vaci şi boi, tăia omul şi găini, că nu merita să stai la curte dacă nu aveai găina ta în ciorbă, cu musca însă cultiva o relaţie evlavioasă la jumătatea distanţei dintre milă şi ecologie. Muşte măcelarul nu omoara! Chestiunea care a început să mă muncească nu-l privea musai pe măcelar. Privea musca. De ce, dintre toate jivinele şi insectele patriei, românul şi-a revărsat prinosul de bunătate pe muscă? De ce nu pe ţânţar? În atâtea case de oameni cu scuflet bun se înmul­ţesc purecii, dar un proverb care să consfinţească relaţia dintre pureci şi mila creştină încă nu avem. Oare cum ar suna o altă do­vadă de blândeţe şi bună în­ţe­le­gere formulată pe bază de râ­me? Omul meu, ar spune ţăran­ca, e atât de  bun la suflet, că atunci când dă la sapă şi taie o râmă plân­ge şi plăteşte acatiste la popă!

De fapt, nu m-am sesizat chiar întâmplător de ciudăţenia raporturilor dintre noi şi muşte. În aceeaşi zi, într-o altă împrejurare, s-a vorbit despre un om rău, care de mic a arătat cât de hain avea să fie mare, întrucât rupea aripile la muşte. Şi n-ar fi fost nimic dacă seara, pe un canal tv cu profil şti­in­ţific nu s-ar fi dat un film des­pre muş­te. Când ceva se petrece de trei ori într-o zi, poţi fi sigur că e o problemă de destin. În filmul acela se preciza că există locuri pe planetă unde musca e sacră. Nu are o zeitate a ei, nu i se ridică temple, dar unele varietăţi mai împlinite trupeşte ajung să fie cinstite conform cu nişte datini culinare din străbuni: prăjite sau natur. Că acolo există  şi o seamă de zicale tribale privitoare la muscă şi meniu, e neîndoielnic.

Ştim cum se poziţionează unele naţii faţă cu vietăţile mari – balene, elefanţi, rechini, lei şi ti­gri –, dar ce simt aceste naţii în re­laţia cu fiinţele lui Dumnezeu mici şi aparent neînsemnate nu vom afla decât întâmplător. Cei care vin din Statele Unite cu tot felul de poveşti interesante nu po­me­nesc nimic despre gândacii ro­şii din New York. În blocurile vechi, dar şi în acelea din zone igi­enizate şi scumpe, gândacii ro­şii de bu­că­tă­rie au câştigat răz­bo­iul cu omul. Or fi având şi gân­da­cii nişte zicale despre relaţia lor cu americanii?