x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Noi şi muştele

0
Autor: Tudor Octavian 21 Feb 2011 - 19:26

Din când în când, am nişte iluminări târzii. Trăiesc de o viaţă cu o zicală fără să mă întreb de raţiunea ei şi, deodată, fără nici un motiv, vorba, expresia, zicala sau ce-o mai fi ea mă pune la treabă, îmi dă mintea peste cap. O astfel de răzgândire târzie, în ce priveşte cuprinsul de înţelep­ciune dintr-o foarte populară zicere de-a noastră mi s-a întâmplat zilele trecute, în hala de carne, unde nevasta unui măcelar îi povestea unei prietene ce om de treabă e soţul ei şi ce suflet bun are. Omul ăsta al meu, zicea femeia, n-ar omorî o muscă!

Va să zică, măcelarul tăia porci, depsica vaci şi boi, tăia omul şi găini, că nu merita să stai la curte dacă nu aveai găina ta în ciorbă, cu musca însă cultiva o relaţie evlavioasă la jumătatea distanţei dintre milă şi ecologie. Muşte măcelarul nu omoara! Chestiunea care a început să mă muncească nu-l privea musai pe măcelar. Privea musca. De ce, dintre toate jivinele şi insectele patriei, românul şi-a revărsat prinosul de bunătate pe muscă? De ce nu pe ţânţar? În atâtea case de oameni cu scuflet bun se înmul­ţesc purecii, dar un proverb care să consfinţească relaţia dintre pureci şi mila creştină încă nu avem. Oare cum ar suna o altă do­vadă de blândeţe şi bună în­ţe­le­gere formulată pe bază de râ­me? Omul meu, ar spune ţăran­ca, e atât de  bun la suflet, că atunci când dă la sapă şi taie o râmă plân­ge şi plăteşte acatiste la popă!

De fapt, nu m-am sesizat chiar întâmplător de ciudăţenia raporturilor dintre noi şi muşte. În aceeaşi zi, într-o altă împrejurare, s-a vorbit despre un om rău, care de mic a arătat cât de hain avea să fie mare, întrucât rupea aripile la muşte. Şi n-ar fi fost nimic dacă seara, pe un canal tv cu profil şti­in­ţific nu s-ar fi dat un film des­pre muş­te. Când ceva se petrece de trei ori într-o zi, poţi fi sigur că e o problemă de destin. În filmul acela se preciza că există locuri pe planetă unde musca e sacră. Nu are o zeitate a ei, nu i se ridică temple, dar unele varietăţi mai împlinite trupeşte ajung să fie cinstite conform cu nişte datini culinare din străbuni: prăjite sau natur. Că acolo există  şi o seamă de zicale tribale privitoare la muscă şi meniu, e neîndoielnic.

Ştim cum se poziţionează unele naţii faţă cu vietăţile mari – balene, elefanţi, rechini, lei şi ti­gri –, dar ce simt aceste naţii în re­laţia cu fiinţele lui Dumnezeu mici şi aparent neînsemnate nu vom afla decât întâmplător. Cei care vin din Statele Unite cu tot felul de poveşti interesante nu po­me­nesc nimic despre gândacii ro­şii din New York. În blocurile vechi, dar şi în acelea din zone igi­enizate şi scumpe, gândacii ro­şii de bu­că­tă­rie au câştigat răz­bo­iul cu omul. Or fi având şi gân­da­cii nişte zicale despre relaţia lor cu americanii?

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de