Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
n) Pe Bosfor curge o toamnă molatică şi languroasă. Se rostogoleşte lenevoasă, scuturându-şi provocator şuviţele castanii. Soarele blajin, de-un galben scorojit, se târăşte pe cerul tulbure. În zarea brăzdată de minaretele zvelte şi cam arogante, deasupra apei, o dâră de culoarea unt-de-lemnului se prelinge nezăbavnic. Privirea-mi hămesită se înfige în rotunjimea moscheilor, gata să le înfulece. Să le pătrundă tainele din care s-a întrupat Imperiul şalvarilor. Un imperiu care a înfricoşat secole de-a rândul o Europă tremurândă şi terorizată de iataganele spahiilor. În depărtarea învăluită în ceaţa străvezie se desluşeşte vag conturul sfredelitor al Sfintei Sofia şi, zău, de acolo, dinspre Topkapi, aud scâncetele Brâncovenilor.
Şi, prin faţă, se scurg liote de domnitori români sosiţi cu pâra şi peşcheşul să-şi cumpere de la sultan înaltele dregătorii şi trădarea de neam. Întorc umilit capul ca nu cumva istoria demult apusă să mă desfigureze complet. La doi paşi de mine e un platan singuratic. Are obrazul alburiu, şi pete cafenii îi caciuresc pielea scorţoasă. Platani aveam şi noi în parc, la Turnu Măgurele. Sub umbra lor prăsitoare de vise mi-am lăsat închipuirile să zboare, s-o ia la goană peste mări şi ţări, să cutreiere alandala. Ciudat, deşi orizontul nu era deloc larg, ele străbăteau întinderi nesfârşite. Din locul acela strâmt m-am avântat unde, altminteri, imaginaţia nu cuteza. Astăzi, cu toată deschiderea fără oprelişti a Mării Marmara, plăsmuirile minţii abia dacă trec dincolo de ţărm. Au obosit şi s-au săturat de ratările felurite.
Din suliţele otomane ce străjuiesc puzderia de moschei coboară noaptea şi am senzaţia că pe ascuţişul minaretelor se sprijină necuprinsul bolţii înstelate. Aici, până şi luna nu-i altceva decât... semilună! Aştept, din clipă în clipă, ca din desaga găurită a cerului să cadă măcar o stea şi s-o prind în palmă, să-mi frigă veştejita carne. Chiar, de când n-aţi mai strâns în podul palmei o stea? Una măcar...
n) De pe ziduri sau pereţi, de oriunde, Mustafa Kemal Atatürk îşi veghează poporul, este pretutindeni. Bărbatul acesta, cu privirea dârză şi scormonitoare, asiatică, de o duritate contagioasă, şi-a rezervat o porţie uriaşă de istorie. „Părintele turcilor” a învins precaritatea perisabilă, şi cultul său, arar tăgăduit, e pricina unei mândrii naţionale neregăsite pe plaiurile de la vărsarea Dunării. Ne lipseşte tragic un astfel de basm patriotic, legenda care să ne recupereze încrederea de sine şi aspiraţiile curajoase.
Entuziasmul acela robust, în stare să unească armonios energiile risipite aiurea şi să ne înapoieze conştiinţa propriei valori, orgoliul că însemnăm totuşi ceva în lume. Spre deosebire de ei, noi ne-am ucis „părinţii” şi orbecăim printr-un prezent bezmetic şi surpat. Agonizăm într-o Românie cu pereţii goi.
n) Oraşul e un furnicar asurzitor. Zumzetul străzii e de-o dezordine pitorească. Vânzători ambulanţi lăudându-şi lălăit marfa, copii trăgând cu opinteli cărucioarele învârfuite cu te miri ce, lustruitori de pantofi aplecaţi vrednic asupra botinilor prăfuiţi, pisici bulevardiere furişându-se care-ncotro, turişti şi localnici vrăjiţi de exotismul debandadei orientale. Al culorilor ţipătoare şi-al miroaselor înţepătoare, imposibil să le rezişti. O beţie a simţurilor retrezite, căreia n-ai cum să i te sustragi. Dimpotrivă, i te abandonezi excitat, încântat de libertatea plăcerilor aţâţate de gusturile tocmai descoperite. Istanbulul e, credeţi-mă, „grădina lui Epicur”, un loc al desfătărilor şi răsfăţurilor!
n) Puţine femei băştinaşe în tumultul stradal. Şi alea pitite după veştmintele musulmane, sugrumându-le feminitatea. Se strecoară ca nişte umbre prin mulţimea pestriţă, fără identitate şi bucurie. Stane de piatră înfăşurate în voaluri de mătase, habotnice. În contrast cu tristele consoarte, bărbaţii turci sunt guralivi, au o lăcomie a cătăturii ce aduce nelinişte. Râvnesc la tot ceea ce le interzice canonul religios şi, uneori, seamănă cu o ceată de prichindei salivând în dreptul galantarului cu acadele şi rahat. Ca o aventură pusă la cale fără ştirea babacilor, desigur.
Îi urmăresc cu atenţie şi mă impresionează solidaritatea pe care nu se sfiesc s-o afişeze. Umblă în grupuri, se pupă pe obraz, pecetluind fiecare întâlnire, şi se lungesc la palavre ori învârt pătimaş zarurile de la table. Beau ceai şi răsucesc misterios mătăniile, absorbiţi de spectacolul insaţiabil al străzii cadrilate. O societate a bărbaţilor, ţanţoşi şi oacheşi, a exclusivismului întru masculinitatea bătătorită de tradiţie. Oricum, aparenţa acestei solidarităţi e reconfortantă şi pilduitoare, nu am a mă îndoi de sinceritatea gestului atât de frecvent în imensul „bazar”. (Va urma)
