Noile "ctitorii"

Cine nu-si aminteste faimoasele "ctitorii" ale epocii Ceausescu? Cine nu rade astazi de grandomania, demna de un Bokasa ori de un Kim Ir Sen, care a produs faraonicele proiecte ale Casei Poporului, ale Magistralei Albastre, ale atator si atator combinate si otelarii care nu produceau mai nimic, mancand in schimb avutia nationala si ucigand mediul cu noxele lor?

Puneam toate acestea, pe-atunci, pe seama unui complex personal al dictatorului, bicisnic intr-o tara bicisnica si compensand printr-un gigantism ruinator. Totul in jurul lui trebuia sa fie grandios si facut sa dureze o vesnicie. Ce contrast fata de lumea contemporana, a microcipurilor, a descentralizarii, a comunicatiilor in retele orizontale, cata neintelegere groteasca (dar cu tragice consecinte) a mersului civilizatiei! Timp de 30 de ani am produs dinozauri nauci, mandri de marimea lor, care-au pierit cu totii la fel: striviti de propria lor greutate si acoperiti de ridicol.
E cat se poate de simplu, privind in urma, sa blamam, pentru orice acces de megalomanie, sistemul comunist. Nu din prostia noastra au iesit acei monstri, ci pentru ca sistemul iiproducea, inevitabil, pe banda rulanta. Dar pe seama cui sa mai punem gigantomania noastra de azi?

Errare humanum est, perseverare diabolicum, suna un vechi dicton. Se pare, intr-adevar, ca n-am invatat nimic din trecutul nostru recent. Continuam cu seninatate sa construim Case ale Poporului ca niste furnici incapabile sa urmeze altceva decat instinctele mostenite. Rasar mai departe in jurul nostru tot soiul de dubioase ctitorii, care nu se deosebesc nici cu un fir de par de cele vechi. Credem mai departe in blocuri socialpolitice, religioase sau culturale mamut, centralizate si ierarhizate rigid, tinzand sa elimine prin forta orice opozitie sau concurenta. Ca sa-ntelegem de ce se-ntampla astfel, avem de ales intre doua explicatii posibile: ori am ramas mai departe comunisti, ori comunismul n-a fost decat o alta fata a bizantinismului, inapoierii si coruptiei noastre dintotdeauna. Din aceasta dilema trista nu prea e cale de iesire.
Vom avea in curand o noua Casa a Poporului, aproape la fel de incapatoare, in Catedrala Mantuirii Neamului, lucrare inutila si ubuesca, fara corespondent in lume. Se pare ca alte neamuri nu simt o atat de fierbinte nevoie de mantuire ca noi sau au simtit-o cu secole-n urma, in adevarata vreme a catedralelor. Am vazut proiectul: e o biserica la scara inumana, intr-o linie traditionalista (poate cu minuscule, inobservabile ambitii postmoderne), incomparabil mai urata decat cea de la Curtea de Arges sau decat Stavropoleos. Dar ce vorbesc eu de aceste capodopere? Cea mai mica, mai neinsemnata bisericuta de tara acoperita cu tabla iiva fi mereu superioara, pentru ca isi are demnitatea, legitimitatea si folosul ei, fiind pe masura oamenilor si pentru oameni. Caci n-am stiinta de mantuiri colective, ale unor "neamuri" intregi, ci doar de suflete care se mantuiesc individual si care - dupa cuvantul Evangheliei - n-ar trebui sa faca gesturile devotiunii, fariseic, in locuri pompoase, roade ale unor ideologii invechite si suspecte.

Avem deja inca o Casa a Poporului in Institutul cultural romin recent infiintat, megalopolis cu o mie de moase, o mie de atributii si nici umbra macar a unei utilitati practice. Orice ageamiu in domeniu stie ca propaganda culturala (in sensul bun al cuvantului), raspandirea valorilor romanesti in lume nu se fac asa, ca nimeni n-are-ncredere, peste hotare, in cultura de partid si de stat, girata de presedinte si de un comitet de functionari fara nici o legatura cu cultura vie si adevarata (printre ei, de neinteles, si cativa intelectuali de frunte care gireaza acest nou dinozaur). Suntem oare cu adevarat un bantustan? Nu mai invatam o data sa mancam cu furculita si cutitul, sa ne miscam in lume si altfel decat Dinicu Golescu in bizarele lui straie orientale? Oare chiar nu stim sa gandim decat in ierarhii ultracentralizate, astazi abandonate in aceasta lume dinamica si in continua miscare? Nu e cazul ca presedintele si premierul unui stat modern sa se puna in fruntea culturii. Cultura nu are nevoie de un comandant suprem si nici de cartiere generale, ci de miscare, de o mobilitate a ideilor si a traseelor pe care numai fundatiile mici si dinamice, ca si initiativele si contactele personale le pot asigura. Un colos ca Institutul cultural romin va avea o sumedenie de efecte perverse deloc greu de anticipat, dintre care unele sunt deja vizibile: blocaje si "sapari" intre diversele lui niveluri labirintice, promovarea preferentiala a artistilor "de partid " (cu sfidarea cinica a oricarei notiuni de valoare), clientelism si lichelism cultural, persistenta in asa-zisele "valori ale specificului national", fara nici o legatura cu modernitatea. Sa nu ne facem iluzia ca, daca exista azi in Romania autori la fel de valorosi ca Brancusi, Enescu sau Eliade (si de ce n-ar fi?), ei vor fi promovati de Institut. Functionarii lui - colosi ai g.andirii ca Mironov sau Tarlea - vor fi prea ocupati cu mulgerea acestei vaci generoase ca sa mai aiba vreme si de asta.

Acelasi gigantism totalitar il intalnim si in Uniunea Scriitorilor, un fel de sindicat national fara echivalent in lume, ce se sustine in intregime pe baza masei electorale a vreo 2.000 de mediocri, ca si in multe alte spatii ale vietii noastre publice, inca infiorator, infiorator de prostesti si de corupte. Totul la noi trebuie, mai departe, sa fie mare, total, exhaustiv daca se poate. Jocuri piramidale din care castiga cativa si care sfarsesc, matematic, in ruina.