Noroaiele

Luni s-a crăpat de ziuă mai târziu parcă. Aerul îmbibat cu apă e ca o rufă cenuşie pe care maşina de spălat a uitat s-o stoarcă. Nu bat clopotele, fiindcă Sfântul Nicolae s-a isprăvit, nu latră câinii, fiindcă au lătrat toată noaptea şi acum se odihnesc. 'Neaţa, nea Gheorghe. 'Neaţa, îmi răspunde omul, mirat să mă vadă suind spre pădure cu mâinile în buzunare.

Merg să văd dacă m-au mai furat şi azi-noapte, mă simt eu dator cu o lămurire. Am avut o pădure pe care mi-au tăiat-o toată. Mai am pe un deal o fâşie de fagi şi stejari din care se înfruptă, în întuneric, topoare nevăzute, dar bănuite. Cum să mă împotrivesc prăduirii? Nea Gheorghe îşi mână boii printr-o clisă adâncă. Roţile se duc în noroi până la osie, cu toate că în atelaj nu s-a suit nici măcar ţăranul. Ce se va petrece când căruţa va fi plină cu lemne? Dealurile au culoarea zaţului de cafea.

Noroiul cerului pare şi el fără fund. Boul din "hăis" e mai mic şi de culoare închisă, cel din "cea" e alb şi mai corpolent. Jugul, din disproporţia de gabarit a animalelor, stă strâmb, iar biciul ţăranului, asociat cu înjurături răstite, corectează repetat mersul pieziş. Înotăm prin noroi, el de o parte, eu de cealaltă a căruţei, obligaţi de unicul drum care duce spre pădure. Îmi amintesc scrierea unui francez de prin veacurile de mijloc, vizitator pasionat al înnoroitelor noastre coclauri.

Românii, scria el, sunt un neam straniu. Dimineaţa îşi înjugă boii la car şi, opriţi în poartă, îşi fac mai întâi semnul crucii. Se pun bine cu Dumnezeu, cu alte cuvinte. Când carul dă însă la greu în pantă şi boii nu mai pot birui clisa, românul scoate sudălmile, excepţionala lui bogăţie de înjurături care sunt, în fapt, chemări ale diavolului. Numai aşa, invocând forţele întunericului, ajunge sus, pe deal. Cum s-a isprăvit azi-noapte? - mă interoghează tam-nisam vecinul meu de urcuş.

Ce să se termine? - mă fac eu că nu pricep. Alegerile, zice omul. Cine-a ieşit? Eu m-am culcat devreme, se scuză el, că aveam de urcat la pădure. Nu prea ştiu, răspund eu mohorât. Unul din doi. Nea Gheorghe se simte dator şi el cu nişte confesiuni. Unii mi-au adus o pufoaică. Au pus pe deasupra şi nişte pachete cu ulei, zahăr, fidea, dulciuri pentru nepoţi. De ce să mint? La sărăcia asta mi-au prins bine. Nu te văd cu pufoaica! - mă arăt eu mirat. N-am luat-o, zice omul, că se vede de la distanţă.

Atunci m-am dumirit că nea Gheorghe mergea la furat de lemne. Poate că avea de gând să fure chiar din pădurea mea şi, nimerindu-mă aici, s-a răzgândit şi taie din pădurea statului. Ceilalţi, zic, nu ţi-au dat nimic? Au venit şi ăştia, dă din mână a lehamite ţăranul, cu o găleată şi un pachet de biscuiţi în ea. Cam amărâţi. Şi pentru care din ei ai votat? - întreb eu, cu toate că n-aveam de gând să întreb şi cuvintele le-am rostit aşa, cu un gust sălciu în gură. Cu ăla de a fost, nu l-ar mai răbda Dumnezeu, zice omul. Am rămas năuc.

Nu că l-a votat pe cel nenumit, de parcă îi era teamă să nu-l asculte copacii, ci pentru adăugirea de vorbe de năduf. Nu-ţi place de el? Nu-ţi place, dar l-ai votat! Cum să-mi placă? Doamne iartă-mă, că nu mi-am pierdut minţile la 70 de ani trecuţi! Dacă nu luam pufoaica şi pachetele alea, îl votam pe ălălalt. Găleata şi biscuiţii i-am trimis prin nepotu-meu ăl mare, care-i la şcoală, îndărăt la cine ni le dăduse, că aşa e corect.

Eu şi baba mergem duminica la biserică, ţinem posturile, suntem oameni cu credinţă, că nu mai avem mult de trăit şi dincolo ne aşteaptă judecata pentru bune şi pentru amărâtele noastre de păcate. Urcăm prin noroi. Urcăm pe aceleaşi înnoroite drumuri de acum 100 sau 500 de ani. Sărăcia e la fel. Sau acum e mai apăsătoare? Chiar copilul nenăscut, din burta mamei, are acum o datorie de vreo 3.000 de euro. Externă.

De ce ne-au împrumutat politicienii, amanetând viaţa a trei generaţii de acum încolo? Ce au făcut cu atâţia nămeţi de bani? Urc prin noroaie cu nea Gheorghe, care, credincios fiind, se simte dator să voteze pentru pufoaica primită. Dacă-i atât de evlavios, mă gândesc eu, de ce fură totuşi lemne? Ne-am despărţit, luând-o fiecare prin noroiul lui, fără să-l mai întreb.

P.S.: Cea mai dizgraţioasă imagine pe care televiziunea mi-a deşertat-o în casă arată un individ care-şi potriveşte pe chelie o şapcă. Nu-i scriu numele, pentru a-mi stăpâni senzaţia de vomă. Şapca, în totul nepotrivită pe fizionomia lui, poartă însemnele PNŢ-CD. Apoi, râzând cu poftă, o zvârlă victorios şi băşcălios mulţimii. Tărăniştii au murit la Canal şi la Sighet, mulţi dintre ei. Partidul lor a fost omorât după revoluţie cu contribuţia decisivă a tipului cu chelie.

Urmaşii victimelor l-au votat, mai ales în străinătate, unde s-au refugiat, pe călăul devenit simbol al anticomunismului. Stalin râdea de se prăpădea când, executaţi din ordinul său, ofiţerii ruşi mureau strigând "Trăiască Stalin!". Bravo popor! Nea Gheorghe are scuza pufoaicei. Cei de la Sibiu, Timişoara şi Toronto n-au nici măcar scuza unei naivităţi imbecile.