Note despre cîini şi mîţe

Între blocurile cu patru etaje, locuite de foşti nomenclaturişti, deoarece au trecut prin naţionalizare, se află cîteva coşmelii. Proprietarul uneia dintre ele a murit cu două săptămîni în urmă...

CEI ALUNGAŢI DE ACASĂ. Între blocurile cu patru etaje, locuite de foşti nomenclaturişti, deoarece au trecut prin naţionalizare, se află cîteva coşmelii. Proprietarul uneia dintre ele a murit cu două săptămîni în urmă. Casa, mai precis, porecla de casă, se afla în fundul unei curţi, la capătul potecii pietruite, care trecea pe sub ferestrele joase. Vecinii au pus-o imediat jos pentru a-i lua lemnele. Cei doi cîini ai mortului au fost alungaţi. Poarta de lemn, pe care ei se strecurau prietenos, stă închisă cu un drug de lemn. Cîinii au încercat să sară gardul înăuntru. S-au tre­zit loviţi cu reteveiele. S-au aşezat apoi în faţa porţii, pe trotuar, scîncind melanco­lic. Au fost luaţi la fugă şi de acolo s-au refugiat pînă la urmă dincolo de gardul casei vecine. Clădirea a ars într-un incendiu misterios. După aia, ţiganii au dat în pereţi cu cazmalele, ca să fure cărămizile. A venit un italian care a cumpărat locul. Cei de pe stradă au vorbit un timp că se va ridica un hotel. Aşa se părea la început. Cîţiva lucrători fără identitate au muncit în dorul lelii vreo săp­tămînă. Într-o dimineaţă au dispărut, lăsînd în urmă un morman de cărămizi strivite, o baracă pe care scriseseră şantier şi peretele din faţă, cu orbitele goale ale ferestrelor. Tot vecinii spun că i-a obligat să lase în picioare faţada, o nouă lege, una potrivit căreia trebuie păstrate, în construcţiile proaspete, peretele din faţă, să nu se strice înfăţişarea tradiţională a Bucureştilor.

Cei doi cîini îşi duc veacul printre mor­manele de cărămizi şi ciment.

Şi-au găsit aici, lîngă fostele cuşti, te­ritoriul ce trebuie păzit.

 
ŞOVĂIALĂ. Lîngă gardul ruginit al institutului schelălăie un căţeluş rămas de unul singur.

De la cîţiva metri distanţă, o pisică tărcată îl priveşte nedumerită.

Nu ştie dacă s-o rupă la fugă sau să-i dea o labă.

 
DRAMA ROŞCATULUI. Roşcatul s-a amorezat de căţeluşa olandezului care a închiriat apartamentul de la parter. Olandezul e trimisul unei ţări din Vest.

Şi-a putut permite să cumpere o căţea la nivelul standardelor UE: o splendoare din toate punctele de vedere.

Dacă n-ar fi căţea, ar muri după ea pînă şi bărbaţii.

Seara, stăpînul o scoate la plimbare. Curţile aşezate de o parte şi de alta a străzii adăpostesc dulăi viguroşi, dar flenduroşi. Flenduroşi rău.

Un fel de flăcăi de la ţară.

Sănătoşi, virili, dar săraci.

Săraci rău de tot.

Căţeaua păşeşte prin mijlocul străzii ca o vedetă de cinema de la Bucureşti pe Strada Mare a unui tîrguşor de provincie.

Ştiţi cum e.

Din dosul gardurilor o privesc şi o bîrfesc mărunt-mărunt mahalagioaice în capot de stambă şi papuci de plastic cu moţ năzbîtios în vîrf.

Bărbaţii încearcă să le potolească.

Ei sînt oameni serioşi. Nu pierd timpul cu fleacuri.

Vizitiii, grăjdarii, feciorii în casă n-au nici ei treabă cu trecerea Divei.

Fiecare şi-a găsit cîte o slujnicuţă pe care, spre deosebire de Divă, o poţi răsturna şi pe paie.

Singurii care visează la Diva de pe drum sînt adolescenţii sfrijiţi, buboşi, pa­lizi de nopţile pierdute cu lecturi interzise.

Da, ei se gîndesc la Divă ca la o femeie pentru care ţi-ai putea da viaţa, fie şi doar s-o vezi goală prin crăpătura uşii.

Flenduroşii se mulţumesc s-o urmă­rească pe Diva căţelelor pe sub porţile părăginite. Prin găurile săpate în pămînt scot afară din curte doar botul. Ochii li se mişcă încolo şi încoace fără un motiv anume.