Nu de câini e vorba

Dintr-o casă boierească, din acelea care nu se mai fac azi, răzbate un lătrat mobilizator. Cine are câini ştie ce vreau să spun. Când sunt mai mulţi laolaltă, i se năzare unuia ceva şi nu se lasă până nu-i stârneşte şi pe ceilalţi.

Casa e a unui "iubitor de animale". A adunat tot neamul de maidanezi, dar câţi vor fi fiind cu toţii nu se cunoaşte, pentru că porţile de fier forjat de la stradă sunt tot timpul ferecate. Iubitorul de câini fără stăpâni intră şi iese din casă pe o uşă pentru servitori, care dă în spate. Nimeni nu-l ştie de nebun, dar zdravăn precis că nu e. Vecinii n-ar avea nimic cu el, dacă n-ar fi lătratul. E destul ca o potaie să-i ia la rost pe dulăi, cum că dorm prea mult sau că-i mănâncă pâinea şefului degeaba, şi se porneşte nebunia. Cam de trei ori pe zi şi uneori şi noaptea.

Cine n-a avut parte decât de o încăierare între doi, trei câini nu-şi poate imagina ce înseamnă una între zeci de câini întărâtaţi de aşteptare, închişi ca într-o cuşcă mare în odăile din faţă ale casei. Ferestrele mari sunt ferecate şi ele, la fel ca porţile, dar cele mici, de sus, stau deschise şi pe acolo corul isteric de lătrături răzbate în stradă, ca printr-o goarnă mare spartă. Partitura e aceeaşi la toate orele din zi, cu unele inovaţii noaptea, când se aud şi nişte schelălăieli lungi, ca un semnal de recunoaştere trimis spre alte case pline de câini frustraţi, hrăniţi cu droaia de câte o bătrână fără familie, care se răzbună astfel pe viaţă şi pe societate sau de un bărbat cu probleme interioare, care scapă tratamentelor clasice.

Iubirea de animale pare să scuze o seamă de manifestări antisociale, pentru care ori nu există soluţii legale ori, dacă există, nu duc nicăieri. E degradant şi obositor să te pui cu maniacii. De fapt, nu e vorba doar de iubire, în forme exaltate, ci de una dintre defulările acelea târzii, cu pricini greu de definit, care trec drept iubire. Câţi nu fac lucruri şi mai groteşti din dragoste? Ucid, nenorocesc copiii, îşi distrug cariera, se războiesc cu toată lumea. Simţirea omului nu are o nesfârşită disponibilitate pentru iubire. Unii psihologi merg mai departe cu observaţia, afirmând că sentimentele sunt tot atât de finite ca şi dotarea pentru performanţa sportivă.

Cândva, când medicina va reuşi să măsoare şi putinţele noastre afective, vom deveni mai prudenţi vorbind de dragoste. Vom conştientiza mai atent graniţele unde se termină generozitatea născând din adoraţie şi încep manifestările aberante.

Pentru România, câinii comunitari şi copiii fără adăpost sunt o singură problemă şi vor rămâne o problemă atâta vreme cât vor fi o grijă a miloşilor şi a primăriilor şi nu o frământare a statului.