x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Nu e momentul!

0
Autor: Tudor Octavian 24 Feb 2011 - 18:59
Pentru nimic din ce am fost şi ce sunt, ce-am dorit, ce-am îndrăznit şi ce am dorit n-a fost niciodată momentul.

Nu era momentul să vin pe lume. Vreo zece ani n-a fost momentul să am bicicletă. Cât despre cărţi, momentul în care le-am cumpărat ar fi trebuit să fie întotdeauna altul, când aş fi avut mai mulţi bani. Am trăit cu sentimentul unui continuu anacronism. Am existat în afara timpului real. Era mereu momentul pentru ceva, iar eu vroiam întotdeauna altceva.

N-a fost doar o impresie, o idee fixă de-a mea. Am început să conştientizez rolul momentului în viaţa cartierului, în care am vieţuit şi din care la treisprezece ani am evadat, cu gândul de nu mai reveni decât forţat de împrejurări, într-o după-amiază de vară când am auzit-o pe mama discutând cu o vecină despre şifonierul din dormitor. Copiii au crescut, zicea mama, nu mai am unde să le pun hăinuţele, ar trebui să cumpărăm un şifonier mai mare. Ca mama gândeam şi eu. Dar nu fiindcă îmi aruncam hainele pe unde se nimerea. Într-un şifonier mai mare puteam să mă ascund, când mă jucam de-a prinselea cu sora-mea şi cu copiii din vecini. Ei, coană Coca, a zis vecina, ce parcă mie nu-mi trebuie una, alta... Dar nu e momentul!

Momentele au intrat, ca să zic aşa, într-o lumină conceptuală în anii de liceu militar, unde ni s-a spus de la început ce e interzis, iar numărul interziceilor a crescut neîntrerupt, fără a ni se spune vreodată şi ce era permis. Pândeam momentele, în care săvârşeam unele lucruri interzise. Ca de exemplu pauza mare din program când, împreună cu doi colegi, mă urcam în podul şcolii ca să ne uităm prin binoclu, pe desaupra copacilor, la perechile care se pupau pe băncile din parcul Copou. Doamne, ce momente!

Şi nu atât momentele în care ne smulgeam pe rând binoclul din mână, ca să ne uităm la pupăcioşii ăia, cât momentele de dinaintea tradiţionalului griş cu marmeladă, numit conform regulamentului "masa de seară", când ne povesteam exaltaţi ceea ce de fapt nu văzusem. Era o întrecere între mincinoşi, unul din puţinele momente de care îmi amintesc şi acum cu un surâs interior consolator.

După ce am început să scriu la ziare şi să citesc ziarele, lucrurile au intrat într-un fel de normalitate pe dos: pentru tot ce era nevoie în prezent exista un moment favorabil dar departe, în viitor. Azi construim viitorul, mi s-a spus, aveţi răbdare că va veni şi timpul prezentului.

Ce-i ciudat e că şi azi trebuie amânat momentul.
L-am amânat jumătate de secol, l-am amânat apoi încă două decenii, momentul, e clar, n-are cum să fie prea departe. Poate că a şi venit, dar de atâta aşteptare nu-l mai recunoaştem. Poate c-au fost mai multe momente, de care ar fi trebuit să profităm, dar nu semănau deloc cu acelea pe care ni le imaginam c-ar fi să vină. Sau poate că, pur şi simplu, am pierdut pentru totdeauna cel de al optulea simţ, simţul momentului.

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de