Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Domnul meu, mi-a zis bătrânul ţărănist N., la puşcărie, la "politici",
mai nimereau şi tembeli sau inşi care fuseseră arestaţi chiar degeaba.
L-am avut în celulă pe un apucat care se certa cu toată lumea. Un
îndărătnic din naştere. Omul fusese condamnat înainte de război, pentru
că, în timp ce depunea mărturie într-un proces de divorţ, s-a luat de
judecători şi de grefieri şi de la ei a trecut la Antonescu şi la
Hitler. Toţi îşi dădeau seama că nu era zdravăn. Dar, dacă altceva
decât să înjure şi să-i ameninţe cu moartea pe legiuitori şi pe
gardieni nu ştia, trebuia să-l condamne.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Domnul meu, mi-a zis bătrânul ţărănist N., la puşcărie, la "politici", mai nimereau şi tembeli sau inşi care fuseseră arestaţi chiar degeaba. L-am avut în celulă pe un apucat care se certa cu toată lumea. Un îndărătnic din naştere. Omul fusese condamnat înainte de război, pentru că, în timp ce depunea mărturie într-un proces de divorţ, s-a luat de judecători şi de grefieri şi de la ei a trecut la Antonescu şi la Hitler. Toţi îşi dădeau seama că nu era zdravăn. Dar, dacă altceva decât să înjure şi să-i ameninţe cu moartea pe legiuitori şi pe gardieni nu ştia, trebuia să-l condamne.
Era mutat dintr-o celulă-n alta fiindcă una, două sărea la bătaie şi urla că, după ce iese, îi scoate pe ruşi din ţară şi schimbă guvernul de comunişti nenorociţi cu unul de aviatori. Ţicnitul lucrase în aviaţie şi singurii oameni care pentru el întruchipau cinstea şi responsabilitatea erau aviatorii. Bătaia era bătaie şi nu se cuvenea să spui despre un deţinut că o căuta cu lumânarea, însă îndărătnicul nostru era şi masochist. Le dădea picioare-n fund la cei mai răi dintre şefii de celule şi bineînţeles că aceştia îl reclamau pentru nesupunere şi loveau în el ca într-un sac, împreună cu gradaţii.
Aş vrea să scriu un jurnal de temniţă, însă nu reuşesc să-i povestesc pe toţi foştii tovarăşi de suferinţă ca pe nişte eroi, ca pe modele de omenie şi crez politic. Când m-am întors acasă, după şase ani de detenţie, i-am găsit pe ai mei resemnaţi şi – să mă ierte Dumenzeu pentru ce spun acum! – înapoiaţi. Trăiau la întâmplare. Mie închisoarea mi-a trezit eul, mi l-a armonizat, mi-a delimitat sentimentele. Ai mei nu m-au mai simţit niciodată de-al lor. Iar după ce am fost arestat şi condamnat din nou, am ştiut că, dacă voi scăpa, nu mai are rost să mă duc acasă, la ţară. Puşcăria m-a făcut orăşean. Curios e că nebunul nostru, în ciuda faptului că atunci când făcea crizele mari de îndărătnicie şi se trezea vorbind de răzbunare, şi pedeapsa divină ni-i punea în cap pe gardieni, se bucura totuşi de admiraţia multora. Îndrăznea, s-ar fi zis, în contul nostru. Când i se apropia termenul, i se mai aranja o condamnare, ca să nu se laude în afara puşcăriei cu bravurile de dinăuntru.
Prin anii ’70, am întrebat din om în om de îndărătnicul nostru. Nu se mai ştia nimic de el. Fusese amnistiat în 1963, dar dacă mai trăia sau făcea iarăşi pârnaie pentru vreo tâmpenie de-a lui nu am reuşit să aflu. Aş fi vrut să scriu nu un volum de memorii, ci o carte despre ce s-a întâmplat cu fiecare după ce am fost liberi. Un fel de a spune liberi. Singurul lucru pe care mi l-a zis soră-sa a fost în linia a ceea ce era de aşteptat. În 1968, soră-sa a primit un telefon de ameninţare. O să vedeţi voi curând cine-s eu şi ce-o să vă fac! După care în receptorul lăsat să atârne s-au auzit înjurături şi ţipete. Probabil că îndărătnicul se bătea cu unul din cei care aşteptau ca el să termine convorbirea.
Domnul meu, mi-a zis bătrânul ţărănist N., la puşcărie, la "politici", mai nimereau şi tembeli sau inşi care fuseseră arestaţi chiar degeaba. L-am avut în celulă pe un apucat care se certa cu toată lumea. Un îndărătnic din naştere. Omul fusese condamnat înainte de război, pentru că, în timp ce depunea mărturie într-un proces de divorţ, s-a luat de judecători şi de grefieri şi de la ei a trecut la Antonescu şi la Hitler. Toţi îşi dădeau seama că nu era zdravăn. Dar, dacă altceva decât să înjure şi să-i ameninţe cu moartea pe legiuitori şi pe gardieni nu ştia, trebuia să-l condamne.
Era mutat dintr-o celulă-n alta fiindcă una, două sărea la bătaie şi urla că, după ce iese, îi scoate pe ruşi din ţară şi schimbă guvernul de comunişti nenorociţi cu unul de aviatori. Ţicnitul lucrase în aviaţie şi singurii oameni care pentru el întruchipau cinstea şi responsabilitatea erau aviatorii. Bătaia era bătaie şi nu se cuvenea să spui despre un deţinut că o căuta cu lumânarea, însă îndărătnicul nostru era şi masochist. Le dădea picioare-n fund la cei mai răi dintre şefii de celule şi bineînţeles că aceştia îl reclamau pentru nesupunere şi loveau în el ca într-un sac, împreună cu gradaţii.
Aş vrea să scriu un jurnal de temniţă, însă nu reuşesc să-i povestesc pe toţi foştii tovarăşi de suferinţă ca pe nişte eroi, ca pe modele de omenie şi crez politic. Când m-am întors acasă, după şase ani de detenţie, i-am găsit pe ai mei resemnaţi şi – să mă ierte Dumenzeu pentru ce spun acum! – înapoiaţi. Trăiau la întâmplare. Mie închisoarea mi-a trezit eul, mi l-a armonizat, mi-a delimitat sentimentele. Ai mei nu m-au mai simţit niciodată de-al lor. Iar după ce am fost arestat şi condamnat din nou, am ştiut că, dacă voi scăpa, nu mai are rost să mă duc acasă, la ţară. Puşcăria m-a făcut orăşean. Curios e că nebunul nostru, în ciuda faptului că atunci când făcea crizele mari de îndărătnicie şi se trezea vorbind de răzbunare, şi pedeapsa divină ni-i punea în cap pe gardieni, se bucura totuşi de admiraţia multora. Îndrăznea, s-ar fi zis, în contul nostru. Când i se apropia termenul, i se mai aranja o condamnare, ca să nu se laude în afara puşcăriei cu bravurile de dinăuntru.
Prin anii ’70, am întrebat din om în om de îndărătnicul nostru. Nu se mai ştia nimic de el. Fusese amnistiat în 1963, dar dacă mai trăia sau făcea iarăşi pârnaie pentru vreo tâmpenie de-a lui nu am reuşit să aflu. Aş fi vrut să scriu nu un volum de memorii, ci o carte despre ce s-a întâmplat cu fiecare după ce am fost liberi. Un fel de a spune liberi. Singurul lucru pe care mi l-a zis soră-sa a fost în linia a ceea ce era de aşteptat. În 1968, soră-sa a primit un telefon de ameninţare. O să vedeţi voi curând cine-s eu şi ce-o să vă fac! După care în receptorul lăsat să atârne s-au auzit înjurături şi ţipete. Probabil că îndărătnicul se bătea cu unul din cei care aşteptau ca el să termine convorbirea.
