x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Nu mai e timp

0
Autor: Ana-Maria Păunescu 16 Ian 2011 - 17:46

Evit să mai am încredere în amânări, nu-mi place să las pe mâine ce e important pentru mine şi pentru ai mei, nu mai sunt atât de visătoare, cât să am impresia că mai avem timp pentru toate, că n-are rost să ne facem probleme, că va veni momentul potrivit pentru fiecare gest, pentru fiecare privire, pentru fiecare refuz. Viaţa e prea fragilă şi imprevizibilă, nu are rost să ne asumăm riscuri pe care nici măcar nu ştim dacă suntem în stare să le ducem la bun sfârşit.

Chiar acum, în timp ce scriam aceste rânduri, am primit o veste care m-a tulburat. De peste Ocean, de undeva, dintr-o Americă agitată şi neatentă la detalii, mi-a scris mătuşa Marilena că dragul nostru unchi Paul a încetat din viaţă. Cu probleme de inimă, din cauza unui atac de cord nemilos şi neprevăzut. L-am văzut de puţine ori, distanţa efectivă care se lăsase între noi a închis bariere pe care nu ne-am dat seama că e cazul să le ridicăm mai din timp. Unchiul Paul venea în România, odată la un an, doi şi stătea la noi acasă vreo lună şi jumătate, cât să ne obişnuim cu prezenţa lui şi să ne fie pustie casa, după plecare. Înainte de a se însura cu mătuşa Marilena, fiica unchiului Mitu de la Făgăraş, a fost cel mai bun prieten al tatei, au împărţit nişte etape ale tinereţii pe care amândoi şi le aminteau cu emoţie.

Cât stătea în România, încercam să-i facem şederea cât mai plăcută, ne străduiam să îi aducem mici bucurii. Tata îl lua cu el la toate deplasările prin ţară, ca să-i mai treacă dorul de acasă, ca să-şi umple ochii cu o rezervă adevărată de peisaje româneşti. Am mers cu el chiar şi la un meci, pe Stadionul Naţional, în 2007, parcă. Toate i se păreau extraordinare. De la mâncarea pe care mama o pregătea cu drag, până la după-amiezile pe care le petrecea cu tata, fiecare pe câte un fotoliu. Mai adormeau, se mai contraziceau, mai vorbeau despre ţară, mai vorbeau despre America, Paul se mândrea extraordinar cu nepoatele lui, ne spunea cât îi e de bine cu familia aproape şi aşa treceau zilele, treceau nopţile şi biletul lui de avion începea să devină valid. Ştiu sigur că ultima oară a venit într-o vară, în 2008 sau în 2009. A fost aici şi de ziua tatei, a participat la restrânsa sărbătoare pe care am organizat-o în curte, s-a bucurat alături de noi, păşind greu pe betonul treptelor, obosind, din când în când, şi lăudând, în permanenţă, tot ce îi trecea pe sub privire.

Nici nu vreau să mă gândesc cât de mult l-ar fi afectat pe tata această tragedie. Nici nu vreau să îmi imaginez cum i-aş fi dat vestea asta neagră, cum ar fi trebuit să intru la el în cameră şi să găsesc tonul potrivit ca să-i spun că i-a murit prietenul din tinereţe. Îmi aduc aminte plimbările pe care le făceam cu toţii – tata, unchiul Paul şi eu – înspre nord, aşa cum îi plăcea tatei să meargă. Treceau minutele fără să ne plictisim, ei vorbeau, maşina găzduia cu discreţie un amestec odihnitor de amintiri, de păreri, de nume. Se făcea seară, ajungeam acasă, unchiul Paul venea la bucătărie ca să vadă ce mai e de mâncare, apoi urca la el în cameră, unde pornea întotdeauna vechiul ventilator şi se aşeza pe pat, cu o cutie de suc lângă el, ca să se liniştească şi să aştepte următoarea zi.

Încă un om important din galeria amintirilor mele a dispărut. Acum doi ani, eram trei în maşina care mergea spre nord. Acum, am rămas singură. Regret infinit că şi unchiul Paul a plecat. Îmi va fi dor de el, de cuvintele în engleză pe care le rostea în mijlocul unei fraze pur-româneşti, de vorbele lui înţelepte despre viitorul meu, de vizitele din timpul verii, în care casa noastră devenea şi casa lui. Sigur s-a întâlnit cu tata, acum pot fi din nou prieteni apropiaţi, nu-i mai desparte nici un Ocean, nu mai au nevoie de prefixe complicate ca să se caute, nu mai trebuie să vină vara ca să se strângă în braţe. Aşa cum începusem să scriu, fără să ştiu ce întorsături va lua acest editorial, nu vreau să ne mai minţim că mai avem timp pentru toate.

Nu, nu mai e timp, din contră, e deja prea târziu pentru multe. Îmi pare rău că amânările sunt la modă, îmi pare rău că sinceritatea nu mai e neapărat o calitate, îmi pare rău că şi eu am ezitat, şi ezit, încă, să spun ce am de spus chiar atunci, când mi se îneacă vocea în lacrimi. Sper, totuşi, că oamenii care îmi sunt aproape au înţeles tot ce nu am rostit deocamdată clar, tot ce am încercat să le transmit prin câte-o privire timidă, prin câte-un cuvânt rătăcit în nebunia realităţii. Nu vreau să mai aştept momentul potrivit, s-ar putea să nu mă mai găsească aici. Sau să nu mă mai găsească lângă cine trebuie.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de