Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Negrul nu este culoare. Și nici nu are nuanțe. Poate doar atunci când noi, singuri și speriați de perspective, alergăm prin paletele pictorilor, în căutarea unei mici și nesigure confirmări. Din negrul propriilor destine pășim lent și concav spre un negru care ne aparține din întâmplare. Și așa apare doliul. Ca o destinsă și nevinovată părere de rău. Apoi, din haosul asumat pe jumătate, ne trezim că facem parte dintr-un negru care vine de peste orașe și țări, din algoritimi pe care nu îi cunoaștem, din dezastre cu care nu avem, aparent, nicio legătură. Și vine dimineața de luni și iar ne mirăm că suntem vii. Că avem șansa de a spune și de a cere iertare, că ni se mai dă timp să plângem și să zâmbim, că nu s-a stins încă toată energia pe care motoarele noastre, mai bătrâne decât buletinele pe care le ducem în portofel, încearcă să o regenereze și să o completeze. Vine ziua de luni, prima din săptămână, și începe să lumineze înapoi și duminica și sâmbăta și satele și algebra, atât de calm și atât de firesc, de parcă viața ar fi formată numai din calendare scurte și din întâlniri neprogramate. Sună ceasurile tandru și ne trimit pe străzi oarecare, amplificând, din câteva gesturi, toate peisajele și toate pisicile negre care nu mai îndrăznesc să taie drumuri. Tragem ușa după noi, facem curat în încuietoare și ne bucurăm că e lumină afară și că negrul, oricât de întunecat l-ar defini ceilalți, mai conține, din când în când, și fragmente de alb, ascunse cu dibăcie în piese de șah negre. Tot negre.
