x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Numai lozuri necâştigătoare

0
Autor: Tudor Octavian 26 Oct 2009 - 00:00
Câţiva oameni care mi-au fost cândva apropiaţi au plecat în lume, ca să nu se mai întoarcă niciodată în ţară. Iar unora le-a şi reuşit. S-a întâmplat cu ei ceea ce era normal să se întâmple. Ştiind că n-are sens să se mai gândească la tot ce lăsaseră în România, bunuri şi prieteni, cât timp aveau să fie la putere comuniştii, le-a fost uşor să uite. E relaţia dintre cauză şi efect, aplicabilă la sentimente. Când drumul e fără întoarcere, resemnarea te vindecă de multe amintiri.

George, bunul meu prieten din facultate, a plecat în 1970 în Australia, unde s-a însurat cu fata bogată a unui crescător de vite, şi cu banii ei a intrat în afaceri cu mobile şi terenuri. Mi-a trimis câteva vederi, după care am uitat unul de celă­lalt. Nu mai avem ce ne spune. Eu aş mai fi avut, dar nu-i puteam scrie, iar el îşi consumase toate motivele de a-mi scrie.

George a revenit în ţară anul acesta, în septembrie. Prima oară după patruzeci de ani. O viaţă de om! Normal că am discutat despre asta. Nu-şi propusese să ne vedem, fiindcă mă uitase cu totul, însă a dat peste mine într-o seară, la o emisiune, şi faptul că i-am părut neschimbat l-a stârnit să mă caute şi să ne întâlnim. Avusesem un prieten slab, cu o freză bogată, de fante, şi aveam în faţă un grăsan chel, plin de sine. Traiul între bogaţi modifică şi firile. George fusese genul de băiat care se ţinea tot timpul ca un căţel după un prieten. După patru decenii de bunăstare australiană, departe de obiceiurile şi de fricile din ţară, totul în înfăişarea şi în felul său de a vorbi dovedea detaşare. După ce a zis de câteva ori "da, da,da, o viaţă de om", eu am completat: pentru mulţi, şi o moarte.

Conversaţia a mers într-o singură direcţie. George ridica privirea, citind parcă pe tavanul cafenelei unde ne întâlnisem catalogul grupei noastre din facultate şi rostea câte un nume. Ce-i ciudat e că el, omul care nu mai avea motive să le ţină minte, rostea numele cu şirul, ca pe o poezie învăţată pe de rost cândva, pe când eu, cel care ar fi fost să mi le reamintesc pe toate, ridicam din umeri. Tot ce ştiam despre unii şi despre alţii, din foştii colegi, era că muriseră.
Dar cutare, zicea George, ce mai ştii despre el? Mort, răspundeam eu.
Şi cutare? Mort şi cutare.

Mda, făcea George, cu aerul că trăgea numai  lozuri necâştigătoare. George a schimbat felul de a întreba. Dar cutare, a zis el, parcă scria romane, nu? A şi publicat câteva, am răspuns eu. Şi?, a continuat George. Şi a murit, am răspuns eu.
Mai era unul, Popleacă sau Pofleacă. Lua toate examenele cu şmecherii. Se des­curca. Sincer vorbind, îl invidiam. Eu în­văţam ca apucatul şi totuşi le picam. Da, Popleacă, l-am confirmat eu. S-a des­cur­cat, a ajuns director de liceu şi inspector şcolar. Ia te uită, a zis cu admiraţie George. Şi? Am răspuns ce ştiam: Şi a murit.
Dar fetele, a zis George melancolic, ca şi cum venise rândul lui să-mi dea unele veşti de interes, cred că sunt bunici.
Dacă nu plecam la Sidney, m-aş fi căsătorit cu Marilena. Am fost şi de astă dată scurt: A murit.
Doamne, a oftat George, ce de grozării îmi spui. Mi-e şi frică să întreb. O să te întreb dacă ştii ceva şi despre vii. Ştiu, şi e sigur ce ştiu, i-am răspuns. Cine mai e viu?, a întrebat George. Eu, am răspuns.
Şi pentru că a făcut ochii mari, am adăugat: Şi tu.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de