x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Numai popoarele educate pot reuşi

0
Autor: Adrian Vasilescu 20 Mar 2011 - 17:32

Istoria o fac oamenii… dar de la un anumit dat încolo. Pentru că şi îm­pre­ju­rările, favorabile ori nefavorabile, au totdeauna un rol cardinal. Şi ia­tă că le-a fost dat japonezilor, în cum­păna deceniilor I şi II din vea­cul al XXI-lea, să facă istorie în împreju­rările teribile ce le-au înnegurat ţara.

Comunităţile umane înţelepte, educate să răspundă la provocări catastrofice, pot să dea naştere unor acte dinamice de anvergură în stare să schimbe radical, dinspre rău spre bine, cursul existenţei lor. Este opinia lui Toynbee. Găsim aici temeinice motive să anticipăm producerea unui astfel de proces în Japonia acum. Şi nu avem de ce să nu-l credem pe marele istoric englez, pentru că el nu a aruncat o vorbă la întâmplare, ci a tras o concluzie după  analiza a zeci de civilizaţii, de la cea sumeriană până la cea occidentală modernă. Ca lucrurile să se întâmple astfel, invocă două con­diţii fundamentale: o atitudine dem­nă în faţa provocărilor, oricât de groa­znice ar fi, şi pregătirea comunităţilor lovite de urgii de a-şi folosi mintea cu înţelepciune. Japonezii le îndeplinesc întocmai. Inclusiv prin locul ocupat în tabloul sugerat de Toynbee, al popoarelor care folosesc creierul ca principală resursă a dezvoltării.

Lovită acum devastator, va des­chi­de Japonia două fronturi deodată: unul pentru ştergerea urmărilor de­zas­trului şi altul pentru ieşirea din cri­ză? O întrebare ce nu poate fi oco­li­tă complică răspunsul. Japonia e în cri­ză economică de mai bine de două de­cenii. De ce, în acest lung interval, chiar şi provocaţi de  un alt mare cu­tremur acum 15 ani, japonezii n-au de­­cis să atace criza? Şi de ce ar decide altfel acum? Argumente dintre cele mai solide duc spre un singur răspuns: pentru că atunci, în 2005, nu venise în­că timpul! Să judecăm. La începutul anilor ’90, după un avânt fără precedent, care i-a pus în gardă până şi pe ame­ricani, motoarele economiei japoneze dădeau semne de oboseală. Mulţi economişti au invocat "bubble"-ul. Au spus că "s-a spart balonul de săpun". De fapt, se întâmplase ceva mai grav: balonul era şi fierbinte. Japonia intra într-o criză de care nici astăzi n-a scăpat. Şi deşi, în aceşti peste douăzeci de ani, au fost şi câteva etape de uşoară creştere economică, căderea a fost continuă. Un ciclu lung de recul economic.

Au fost şi voci care au folosit cu­vân­tul depresie. Vorbind nu despre o simplă depresiune economică, ce ţi­ne de cărţile de economie, ci despre o depresie care ar fi paralizat întreaga societate japoneză. O mare eroare. Nici vorbă ca depresia să fi pus stă­pâ­ni­re pe japonez şi să fi paralizat socie­ta­tea. Dimpotrivă, japonezii au pri­vit cu încredere în viitor şi au văzut mo­mentul ieşirii din criză legat de schim­barea ţării. Spunând că, dacă ai ceva de dovedit lumii, o poţi face cu ade­vărat când totul în jur pare aţi fi os­til. Poţi chiar să schimbi din temelii sti­lul de viaţă.

Adevărul este că, în Japonia începutului anilor ’90, se petrecuse un fenomen asemănător celui descris de Greenspan, fost guvernator al Băncii Centrale a Statelor Unite, într-o conferinţă rostită la Seul. Acesta, plecând de la observaţia că, la nivel global, valoarea de piaţă a activelor (îndeosebi terenuri, case, acţiuni) a crescut mai iute decât Produsul Intern Brut nominal, din cauza scăderii ratelor dobânzilor, şi-a exprimat temerea că "boomul nu va persista". Deşi,  atunci, el nu vedea inevitabilă intrarea lumii în criză, trăgea totuşi un semnal de alarmă. Fostul numărul unu al politicii monetare americane le-a transmis factorilor de decizie din toată lumea un mesaj având în subtext ceva de felul: "Nu mai staţi cu mâinile încrucişate, luaţi din vreme măsuri ca să nu vă treziţi cu criza peste voi". Cum păţise Japonia în 1990. O lecţie pe care lumea o ignorase. Nu însă şi Japonia. Deşi, din 1990 şi până în 1994,  despre economia Japoniei s-a tot spus: "Iată începutul sfârşitului!"…  iar în multe  cercuri economice, din ţară şi din afara ţării, se notase că managementul japonez devenise desuet, elita japoneză punea la cale folosirea unei crize prelungite pentru a schimba ţara.

Proiecţiile oficialilor, analiştilor şi oamenilor de afaceri, îndeosebi ale specialiştilor de la Agenţia Naţională de Planificare, erau dintre cele mai îndrăzneţe. Imaginea ţării lor de peste douăzeci de ani, când va fi ieşit din criză, contura o economie competitivă pentru încleştările secolului al XXI-lea. Tradiţia angajărilor pe viaţă, în întreprinderi în care s-au perindat generaţii succesive, din tată-n fiu, era condamnată să dispară. Forţă de muncă mobilă, piaţă a muncii flexibilă, competenţă şi concurenţă la sânge – iată valorile ce aveau să facă Japonia să renască. Resursele umane ale Japoniei erau şi sunt o garanţie. Ceea ce transmit agenţiile de presă ale lumii acum  despre comportamentul exemplar al japonezilor de rând zguduie şi cele mai somnolente conştiinţe. Şi dau un avertisment sever economiilor leneşe.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de