Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Istoria o fac oamenii… dar de la un anumit dat încolo. Pentru că şi împrejurările, favorabile ori nefavorabile, au totdeauna un rol cardinal. Şi iată că le-a fost dat japonezilor, în cumpăna deceniilor I şi II din veacul al XXI-lea, să facă istorie în împrejurările teribile ce le-au înnegurat ţara.
Comunităţile umane înţelepte, educate să răspundă la provocări catastrofice, pot să dea naştere unor acte dinamice de anvergură în stare să schimbe radical, dinspre rău spre bine, cursul existenţei lor. Este opinia lui Toynbee. Găsim aici temeinice motive să anticipăm producerea unui astfel de proces în Japonia acum. Şi nu avem de ce să nu-l credem pe marele istoric englez, pentru că el nu a aruncat o vorbă la întâmplare, ci a tras o concluzie după analiza a zeci de civilizaţii, de la cea sumeriană până la cea occidentală modernă. Ca lucrurile să se întâmple astfel, invocă două condiţii fundamentale: o atitudine demnă în faţa provocărilor, oricât de groaznice ar fi, şi pregătirea comunităţilor lovite de urgii de a-şi folosi mintea cu înţelepciune. Japonezii le îndeplinesc întocmai. Inclusiv prin locul ocupat în tabloul sugerat de Toynbee, al popoarelor care folosesc creierul ca principală resursă a dezvoltării.
Lovită acum devastator, va deschide Japonia două fronturi deodată: unul pentru ştergerea urmărilor dezastrului şi altul pentru ieşirea din criză? O întrebare ce nu poate fi ocolită complică răspunsul. Japonia e în criză economică de mai bine de două decenii. De ce, în acest lung interval, chiar şi provocaţi de un alt mare cutremur acum 15 ani, japonezii n-au decis să atace criza? Şi de ce ar decide altfel acum? Argumente dintre cele mai solide duc spre un singur răspuns: pentru că atunci, în 2005, nu venise încă timpul! Să judecăm. La începutul anilor ’90, după un avânt fără precedent, care i-a pus în gardă până şi pe americani, motoarele economiei japoneze dădeau semne de oboseală. Mulţi economişti au invocat "bubble"-ul. Au spus că "s-a spart balonul de săpun". De fapt, se întâmplase ceva mai grav: balonul era şi fierbinte. Japonia intra într-o criză de care nici astăzi n-a scăpat. Şi deşi, în aceşti peste douăzeci de ani, au fost şi câteva etape de uşoară creştere economică, căderea a fost continuă. Un ciclu lung de recul economic.
Au fost şi voci care au folosit cuvântul depresie. Vorbind nu despre o simplă depresiune economică, ce ţine de cărţile de economie, ci despre o depresie care ar fi paralizat întreaga societate japoneză. O mare eroare. Nici vorbă ca depresia să fi pus stăpânire pe japonez şi să fi paralizat societatea. Dimpotrivă, japonezii au privit cu încredere în viitor şi au văzut momentul ieşirii din criză legat de schimbarea ţării. Spunând că, dacă ai ceva de dovedit lumii, o poţi face cu adevărat când totul în jur pare aţi fi ostil. Poţi chiar să schimbi din temelii stilul de viaţă.
Adevărul este că, în Japonia începutului anilor ’90, se petrecuse un fenomen asemănător celui descris de Greenspan, fost guvernator al Băncii Centrale a Statelor Unite, într-o conferinţă rostită la Seul. Acesta, plecând de la observaţia că, la nivel global, valoarea de piaţă a activelor (îndeosebi terenuri, case, acţiuni) a crescut mai iute decât Produsul Intern Brut nominal, din cauza scăderii ratelor dobânzilor, şi-a exprimat temerea că "boomul nu va persista". Deşi, atunci, el nu vedea inevitabilă intrarea lumii în criză, trăgea totuşi un semnal de alarmă. Fostul numărul unu al politicii monetare americane le-a transmis factorilor de decizie din toată lumea un mesaj având în subtext ceva de felul: "Nu mai staţi cu mâinile încrucişate, luaţi din vreme măsuri ca să nu vă treziţi cu criza peste voi". Cum păţise Japonia în 1990. O lecţie pe care lumea o ignorase. Nu însă şi Japonia. Deşi, din 1990 şi până în 1994, despre economia Japoniei s-a tot spus: "Iată începutul sfârşitului!"… iar în multe cercuri economice, din ţară şi din afara ţării, se notase că managementul japonez devenise desuet, elita japoneză punea la cale folosirea unei crize prelungite pentru a schimba ţara.
Proiecţiile oficialilor, analiştilor şi oamenilor de afaceri, îndeosebi ale specialiştilor de la Agenţia Naţională de Planificare, erau dintre cele mai îndrăzneţe. Imaginea ţării lor de peste douăzeci de ani, când va fi ieşit din criză, contura o economie competitivă pentru încleştările secolului al XXI-lea. Tradiţia angajărilor pe viaţă, în întreprinderi în care s-au perindat generaţii succesive, din tată-n fiu, era condamnată să dispară. Forţă de muncă mobilă, piaţă a muncii flexibilă, competenţă şi concurenţă la sânge – iată valorile ce aveau să facă Japonia să renască. Resursele umane ale Japoniei erau şi sunt o garanţie. Ceea ce transmit agenţiile de presă ale lumii acum despre comportamentul exemplar al japonezilor de rând zguduie şi cele mai somnolente conştiinţe. Şi dau un avertisment sever economiilor leneşe.
