x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Numele saraciei

0
Autor: Tudor Octavian 20 Noi 2006 - 00:00
Numele saraciei


Un fost coleg, iesit la pensie - pentru ca se putea, spune el - in 1990, la cincizeci si doi de ani, mi se plange ca e sarac.

Saracia nu-i o chestiune de merit. Daca insa poti trai decent si totusi o duci prost, atunci iti meriti saracia. In foarte multe cazuri e vorba de indolenta, de abandon profesional, nu de destin. Exista, e adevarat, si oameni care nu mai asteapta nimic de la viata, carora viata n-are ce sa le dea. Despre ei e bine sa n-ai pareri. Fostul meu coleg mi-a spus ca asteapta sa se intample ceva, ca trebuie sa se intample ceva, ca el inca mai spera la o minune. Cand s-a pensionat avea cincizeci si doi de ani. Acum are saizeci si opt. "Am facut o afacere proasta, mi-a zis. Statul m-a momit pe un drum fara intoarcere. M-am gandit ca-mi voi lua cumva o slujba." Si uite-asa s-au dus anii. De fapt, omul a socotit ca inseala statul. Ar fi trebuit sa-i raspund ca-l duc in spate, ca eu, cu multele mele slujbe si angajamente, duc in spate inca doi-trei ca el. Dar cum poti sa-i spui insa asta unui fost coleg? Nu-i recomandabil sa i-o spui nici unui dusman. In spatele abandonului sau se ascunde un adevar si mai trist. Foarte multi dintre cei care au lucrat in presa n-au fost gazetari. Ei au iubit meseria, dar meseria nu i-a iubit. Nu ei s-au lepadat de jurnalistica, jurnalistica i-a dat deoparte. In 1990 nu s-a schimbat doar o oranduire cu alta, s-au schimbat toate. Fostul meu coleg avea o diploma universitara, licenta era marea izbanda a vietii sale, era convins ca diploma avea sa-l apere indiferent de schimbarile ce urmau sa aiba loc si deodata s-a trezit in fata unui adevar naucitor: nimic, dar absolut nimic din ce fusese el in profesie inainte de 1990 nu mai conta. Cazul lui mi l-a reamintit pe acela al unui strungar categoria a IV-a care, in 22 decembrie 1989, ar fi fost sa dea examenul pentru categoria a V-a. "Al naibii ghinion - mi-a zis el - , o zi, numai o zi sa se fi amanat revolutia si aveam categoria!" Dupa care, realizand absurdul situatiei, muncitorul a conchis: "Iar cu categoria a V-a ce dracu’ mai faceam, ca nu se mai cauta nicaieri strungari?!".

E simplu sa-i zici pensionarului care a fost totusi o persoana respectabila la viata lui, care a avut o meserie buna la vremea ei: "Nu te lasa, cauta ceva, zbate-te, trebuie sa mai fie o sansa!". Dar daca e sa numeri sansele, vezi ca nu se intrezareste nici una. In toata lumea, gazetarii varstnici au locul lor, varsta e un atu. Doar la noi schimbarea in presa a operat nemilos. Ce drama, sa scrii patru decenii la ziare si reviste si sa nu poti recupera nici o pagina! Solutia ar fi fost una singura pentru toti maturii mass-media, s-o ia de la capat. Cati din noi insa avem atata putere s-o luam la cincizeci si doi de ani de la capat? Cati suntem suficient de tari incat sa recunoastem ca nimic din ce-am fost nu mai are cautare?
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de