x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

O, biet artist, viaţa e un teatru trist

0
Autor: Florin Condurateanu 19 Sep 2018 - 08:08
O, biet artist, viaţa e un teatru trist


Pentru cei mai mulţi artişti, scena e o sursă de a prinde puteri, să le alerge inima sănătos, să respire neîmpiedicat, să simtă aripi pentru zbor înalt. Chiar şi când îi chinuie suferinţe, actorii nu pregetă să urce pe scenă şi să facă abstracţie de dureri şi neputinţă. George Constantin se încăpăţâna să joace rolurile principale la Teatrul Nottara, deşi inima lui bolnavă împingea tot mai anevoios sângele prin trupul vlăguit. După ce a murit, la două săptămâni, camerista lui a izbucnit în plâns. Făcea curat în cabina marelui actor şi a găsit o mantie îmbrăcată de George Constantin într-o piesă, buzunarele ei erau pline de tuburi goale de nitroglicerină. În timpul spectacolului, maestrul înghiţea mereu pilulele pentru dureri de inimă şi nimeni nu ştia. Aurelian Andreescu era foarte bolnav, a cântat până la sfârşit, la ultimul spectacol nu a mai reuşit să urce treptele scenei şi a fost sprijint de subsuori până la microfon. Pentru Maria Lătăreţu, publicul românesc era sfânt, nu l-a păcălit niciodată. Avea un spectacol în Bucovina şi n-a ascultat de rugăminţile norei şi băiatului de a amâna recitalul, se simţea rău, avea o culoare ca a lumânării. A cântat şi apoi s-a târât până în cabină, a scos un ţipăt şi creierul i-a fost inundat de sângele de la un vas spart. Destinul ei a fost nemilos, i-au murit patru copii, iar anunţul că i s-a prăpădit o  fetiţă muşcată de un câine turbat l-a primit în culise. Nae Lăzărescu – poreclit, alături de Muraru, „gemenii râsului” - era nu numai un savuros interpret de umor, dar el compunea şi cupletele, scenetele de mare succes de la Tănase. El mi-a spus că marii comici, chiar şi el sunt oameni trişti. Îl măcinau de lungă vreme boli de rinichi şi de ficat. Culoarea pământie anunţa agravarea acestor suferinţe. La un moment dat a cerut costumierului de la revistă să-i croiască o cămaşă largă, largă şi nu i-a spus de ce. Abia mai târziu secretul a fost dezlegat. Cămaşa largă avea rolul să ascundă punga pentru perfuzii pe care o avea lipită de corp chiar când evolua pe scenă stârnind hohote de râs.

 

 

Citeşte mai multe despre:   George Constantin

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de