Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am scris ani de-a rândul nişte texte banale, care se chemau reportaje. Textele acestea ţinând toate de categoria lui "fuse şi se duse" aveau totuşi două deschideri: îmi îngăduiau ca, la câteva fraze odată, să exprim nişte gândiri, pe care le-aş semna fără corecturi şi azi şi, totodată, îmi permiteau să hotărăsc încotro s-o apuc în ţară, numai să fie departe. Cât mai departe. Aveam tot timpul cu mine o hartă a patriei, pe care trasam direcţii şi depărtări. Plecam în Nord sau în Vest, în oraşe şi comune unde altfel nu aveam cum să ajung, cu sentimentul că pot în sfârşit să călătoresc liber. Iar spre câteva târguri şi municipii, cu tresărirea aceea victorioasă pe care o obţii când pleci în străinătăţi.
Numele unor localităţi îmi dădeau un fior de înaintaş: Sighetu Marmaţiei, SânNicolau Mare, Rădăuţi, Bistriţa Năsăud… Manualele de geografie şi de istorie sacralizează într-un chip aparte numele unor localităţi, îl fac misterios, impun în taină convingerea că e o chestiune de destin să te naşti la Bistriţa Năsăud, şi nu într-un Cioflingeni oarecare. Într-un astfel de oraş din nordul Moldovei am coborât din tren către seară. Mi-am plătit patul la "Hotelul partidului" şi am păşit repede în stradă, frământat de dorinţa de a-i colinda Centrul. În Brăila natală, tot ce prezenta un interes, fie că era vorba despre o cofetărie unde se găseau în permanenţă prăjituri cu frişcă, fie despre o librărie sau despre un bulevard, pe care să faci un tur şi încă un tur cu ochii după fete, toate se găseau în Centru. În Centrul Brăilei aflai mereu un puhoi de lume, dar cum te depărtai niţel, începea pustiul. În oraşul acela din Nord, unde tânjisem de mult timp să ajung, pustiul începea chiar din Centru. Părea un oraş părăsit. Dar un oraş părăsit având o Filarmonică, ale cărei afişe vesteau programul din seara aceea: Trei Valsuri celebre de Iohann Strauss, Rapsodia a II-a de Enescu şi Simfonia a V-a de Beethoven. La bufetul hotelului se servea, până la ora 21:00, ficat prăjit. Cuvântul "prăjit" era scris în meniul afişat la intrare cu litere de tipar şi cu semnul exclamării, ceea ce voia să însemne că nu era nici electrocutat, nici sub formă de plasmă. Ce m-a decis să intru la concert era tot un semn de exclamare aşezat după cele trei valsuri de Strauss. Nimerisem într-un oraş mort, dar cu două semne de exclamare, al doilea vrând probabil să însemne că Valsurile merg la fix, ca oriunde în lumea civilizată, cu ficatul prăjit. După ce m-am deprins cu întunericul sălii, care şi el ar fi meritat un semn de exclamare, am numărat spectatorii. Trei valsuri, plus rapsodia a doua plus simfonia a cincea fac cu totul zece. Atâţia eram şi publicul concertului de provincie, zece. Iar instrumentiştii de pe scenă plus dirijorul erau treizeci şi patru.
Am îndurat scârţâiala resemnată a orchestrei până la capăt, dar tot timpul nu am făcut altceva decât să mă întreb dacă merită să trăieşti fără nici un orizont numai pentru închipuirea că eşti altfel decât tot restul oamenilor, că eşti artist. E drept că într-un târg unde ficatul prăjit se serveşte numai cu semnul exclamării.
