x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

O călătorie departe

0
Autor: Tudor Octavian 16 Mar 2011 - 19:39
Am scris ani de-a rândul nişte texte banale, care se chemau re­portaje. Textele acestea ţinând toate de ca­­tegoria lui "fuse şi se duse" aveau totuşi două des­ch­i­deri: îmi în­gă­duiau ca, la câteva fraze odată, să exprim nişte gân­diri, pe care le-aş semna fără corecturi şi azi şi, to­todată, îmi permiteau să ho­tă­răsc încotro s-o apuc în ţară, nu­mai să fie de­parte. Cât mai departe. Aveam tot timpul cu mine o hartă a pa­triei, pe care trasam direcţii şi de­părtări. Plecam în Nord sau în Vest, în oraşe şi comune unde altfel nu aveam cum să ajung, cu sentimentul că pot în sfârşit să că­lă­to­resc liber. Iar spre câteva târguri şi municipii, cu tresărirea aceea victorioasă pe care o obţii când pleci în străinătăţi.

Numele unor localităţi îmi dă­deau un fior de înaintaş: Si­ghetu Mar­maţiei, SânNicolau Mare, Ră­dăuţi, Bistriţa Nă­să­ud… Manu­a­le­le de geografie şi de istorie sa­cra­lizează într-un chip aparte nu­mele unor lo­ca­li­tăţi, îl fac miste­rios, impun în tai­­nă convingerea că e o ches­ti­u­ne de destin să te naşti la Bistriţa Năsăud, şi nu într-un Cioflingeni oarecare. Într-un ast­fel de oraş din nordul Mol­­dovei am co­bo­rât din tren către seară. Mi-am plătit patul la "Ho­te­lul partidului" şi am păşit re­pede în stradă, frământat de do­rinţa de a-i co­lin­­da Centrul. În Bră­i­la na­ta­lă, tot ce prezenta un in­teres, fie că era vorba despre o co­fe­tărie un­de se gă­seau în permanenţă pră­ji­turi cu frişcă, fie despre o li­bră­rie sau despre un bu­levard, pe care să faci un tur şi încă un tur cu ochii după fete, toa­te se gă­seau în Centru. În Centrul Bră­i­lei aflai mereu un puhoi de lu­me, dar cum te de­păr­­­tai niţel, începea pustiul. În ora­şul acela din Nord, unde tân­ji­sem de mult timp să ajung, pus­tiul începea chiar din Centru. Pă­rea un oraş părăsit. Dar un oraş pă­răsit având o Filarmoni­că, ale că­rei afişe ves­teau programul din sea­ra aceea: Trei Valsuri ce­lebre de Iohann Strauss, Rapso­dia a II-a de Enescu şi Simfonia a V-a de Beethoven. La bufetul hotelului se ser­vea, pâ­nă la ora 21:00, ficat pră­jit. Cu­v­ântul "prăjit" era scris în me­niul afişat la intrare cu litere de tipar şi cu semnul ex­cla­mării, ce­ea ce voia să însemne că nu era nici electrocutat, nici sub formă de plasmă. Ce m-a de­cis să intru la concert era tot un semn de exclamare aşezat după cele trei valsuri de Strauss. Ni­me­risem într-un oraş mort, dar cu două semne de exclamare, al doilea vrând pro­babil să însem­ne că Valsurile merg la fix, ca oriunde în lumea civilizată, cu ficatul prăjit. După ce m-am de­prins cu întunericul sălii, care şi el ar fi meritat un semn de exclamare, am numărat spectatorii. Trei valsuri, plus rapsodia a do­ua plus simfonia a cincea fac cu totul zece. Atâţia eram şi pu­bli­cul concertului de pro­vincie, zece. Iar  instrumentiştii de pe sce­nă plus dirijorul erau treizeci şi patru.
Am îndurat scârţâiala resemnată a orchestrei până la capăt, dar tot timpul nu am făcut altceva decât să mă întreb dacă me­ri­tă să trăieşti fără nici un orizont numai pentru închipuirea că eşti altfel decât tot restul oamenilor, că eşti artist. E drept că într-un târg unde ficatul prăjit se ser­veş­te numai cu semnul exclamării.

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de