O căldare cu verighete

Două doamne de vârstă mijlocie tricotează şi fac conversaţie în salonul de ceai al unui hotel, într-o Anglie rurală de acum jumătate de veac, imaginată  de Agatha Christie în romanul “Destinaţie necunoscută”.

Două doamne de vârstă mijlocie tricotează şi fac conversaţie în salonul de ceai al unui hotel, într-o Anglie rurală de acum jumătate de veac, imaginată  de Agatha Christie în romanul “Destinaţie necunoscută”. Subiectul, cea mai recentă armă de distrugere în masă, bomba cu cobalt. Concluzia, armele nucleare nu sunt bune, e păcat să foloseşti elementul prezent în culoarea albastră într-o armă care ar putea duce la Judecata de Apoi.

Nu numai ele au observat această tristă asociaţie. Bruce Chatwin, autor de cărţi de călătorie, îşi aminteşte şi el de tubul de cobalt albastru din trusa de pictură a mătuşii sale. El se întreabă dacă Patagonia ar fi o destinaţie potrivită pentru încercarea de a scăpa de efectele devastatoare ale bombei care nu cruţă pe nimeni.

Arma nucleară necruţătoare, cu sau fără cobalt, apare deseori în ficţiunea secolului trecut, în “Plaja” lui Neville Shute sau în “Planeta maimuţelor”, semnată de Pierre Boule, devenite mai apoi filme de mare succes. Sintagma “bombă atomică” apare pentru prima oară în romanul “Lumea eliberată” al lui H.G. Wells, publicat în 1914. Până şi venerabilul Edward Bulwer-Lytton vorbea în 1871 despre o formă de energie a extratereştrilor, “vril”, care va pune capăt conflictelor armate, în “Rasa viitorului”. 

Numele  filmului lui Stanley Kubrick, “Dr. Strangelove”, figurează în subtitlul unei recente încercări de a urmări evoluţia paralelă a ficţiunii şi ştiinţei, “Visul armei absolute”, de P.D. Smith. Savanţii încercau, ca şi scriitorii, să imagineze o armă a păcii, a cărei folosire să fie atât de riscantă încât să elimine războaiele.

Arma “definitivă” îşi are începuturile nu în fizică, ci în chimie. Savantul german Fritz Haber a creat primul gaz de luptă, clorul, folosit în primul război mondial. Soţia lui s-a sinucis în semn de protest, iar alţi membri ai familiei au fost ucişi de un alt gaz, Zyklon B, inventat de un coleg plin de imaginaţie.

Proiectul Manhattan avea să prilejuiască una dintre întâlnirile ştiinţei cu ficţiunea în persoana lui Leo Szilard. Autor prolific de SF, posesor de patente de invenţie pentru ciorapi “magnetici” şi scaune de frizerie cu servomotoare electrice, el lucrase în anii ’20 ai secolului trecut împreună cu Albert Einstein. Creaţia lor de atunci, destinată frigiderelor casnice – o pompă electromagnetică, avea să ajungă un element esenţial în sistemul de răcire al reactoarelor nucleare.

Tot el a adus pentru prima oară în discuţie arma “finală”, pe atunci bomba cu cobalt. Într-o emisiune de radio pe tema bombei cu hidrogen el a remarcat că ar fi cât se poate de simplu să  adaugi unei astfel de bombe o cantitate de cobalt. Acesta ar captura neutronii eliberaţi de explozie şi ar deveni radioactiv, înconjurând întreg Pământul cu un imens “giulgiu” de radiaţie aducând, la propriu, Judecata de Apoi.

Atât visul explorării şi cuceririi spaţiului, cât şi cel al energiei atomice au apărut mai întâi în ficţiune. Tot acolo au apărut şi primele coşmaruri. Îngroziţi de o povestire din 1943 care părea să dezvăluie secretele proiectului Manhattan, agenţii FBI l-au izolat pentru o vreme pe autor. Acesta crease personajul unui  savant obsedat de dorinţa de a deveni stăpânul lumii.

Dacă în 1909 un incorigibil optimist, chimistul Frederick Soddy, era convins că energia atomică va transforma lumea într-un rai plin de oameni surâzători, personajele reale, dar şi cele de ficţiune, au demonstrat de multe ori contrariul. Dr Strangelove şi Szilard, Edward Teller şi Dr Evil sunt doar două exemple de cupluri în care ştiinţa şi ficţiunea se apropie peste măsură. Şi începe să fie din ce în ce mai greu de hotărât care dintre ele este mai plauzibilă.

“Am umplut o căldare cu verighete, uitaţi-vă!”, spune un civil pe chipul căruia efectele şocului suferit sunt încă vizibile. Verighetele au fost adunate de la victimele unei explozii nucleare şi reprezintă una dintre puţinele şanse, dacă nu chiar singura, de a-i identifica pe cei incineraţi. Scena, din fericire, imaginară, aparţine uneia dintre cele mai emoţionante secvenţe din filmul lui Peter Watkins, “Jocul de-a războiul”.

Imaginară, dar plină de detalii reale. În 1945, după ce Dresda a trecut prin cel mai cumplit atac cu bombe incendiare din istoria războaielor, oficialii germani, câţi mai rămăseseră, adunau verighete, într-o încercare disperată de a identifica victimele. Să sperăm că vom fi destul de inteligenţi pentru a evita nevoia de a folosi din nou o  astfel de tactică.