O decizie crucială pentru securitate

Cine nu înţelege că securitatea naţională nu se pătează cu interese meschine, financiare sau de politică internă, merită abandonat în hangarul istoriei

Nota Departamentului SUA al Apărării privind posibila vînzare în România a 48 de avioane de luptă F-16 duce spre linie dreaptă afacerea secolului. Aproximativ 3 miliarde de euro (4,5 miliarde de dolari) vom cheltui pentru achiziţionarea noului avion de luptă. Latini şi balcanici cum sîntem, se vor găsi voci "avizate" care să se întrebe în stil moromeţian de ce cheltuim atîta purcoi de bani. Că doar nu ne atacă nimeni. După logica asta, ar trebui să desfiinţăm armata, să ieşim din NATO şi să trăim cu bruma de guvizi din Marea Neagră. Şi multă mămăligă.

În 2011, bătrînele MiG-21 ies la pensie. România e obligată de statutul său în NATO, de poziţia sa în UE, să-şi modernizeze armata. De mai bine de treizeci de ani, acest organism fundamental pentru securitatea şi apărarea naţională trăieşte doar din cîrpeli. Fie că vorbim despre transportoare blindate, despre avioane de transport, despre autoturisme de teren, Armata Română are un deficit grav. E o discrepanţă uriaşă între profesionalismul militarilor, apreciaţi serios pe plan extern, şi mijloacele tehnice aflate la dispoziţia lor pentru misiuni. Ca să nu ajungem ca în bancurile cu albanezi de pe vremuri, programele de înzestrare militară sînt o prioritate absolută pentru statutul României. Acela de ţară care îşi respectă cetăţenii atunci cînd afirmă că-i poate proteja de orice ameninţare. Mediul de securitate în care trăim e încă volatil. O ameninţare teroristă de proporţii poate apărea oricînd în spaţiul NATO, unde ne aflăm şi noi. Nici la est de Prut lucrurile nu sînt complet lămurite. Mai mult, am constatat ce valenţă politică uriaşă poate avea o contribuţie militară la timpul ei pentru combaterea unei ameninţări. Participarea noastră în Afganistan a fost un argument fundamental pentru susţinerea SUA în vederea integrării noastre în NATO. Fără o armată bine dotată ne ducem încet spre marginea mesei, unde se iau decizii strategice.

În jocul cel mare de 3 miliarde de euro au rămas doi competitori majori. Americanii cu F-16, susţinuţi fără nici o reţinere de Traian Băsescu, preşedintele CSAT, şi europenii cu Eurofighter Typhoon. Suedezii cu Gripen par sortiţi locului trei.

Decizia se ia acolo, la Cotroceni. Cineva îşi va asuma un risc uriaş, hotărînd procedura: licitaţie sau selecţie de oferte. Licitaţia e cea mai cinstită cale, dar, în legislaţia românească, cîştigă cel cu oferta mai ieftină. Care, evident, nu e şi cea mai bună. F-16 e un avion performant, aflat însă la sfîrşitul ciclului de viaţă. F-22 şi F-35 au apărut deja. Iar noi ne luăm un aparat pentru viitorii 30 de ani.

Sperînd într-o procedură onestă, italienii de la Alenia licitează pentru Avioane Craiova. Vor folosi acest argument pentru angajamentul offset. Adică pentru întoarcerea celor 3 miliarde de Euro în industria românească, dacă vom opta pentru Eurofighter Typhoon. Guvernul pare înclinat să sprijine o astfel de variantă.

Ce contează mai mult? Componenta economică, elementul strict militar, relaţia politică cu ţara furnizoare? CSAT decide. Dacă nu va exista un consens în această decizie majoră de securitate, dacă şi aici va fi un război între palate, sîntem demni de tot dispreţul. Cine nu înţelege că securitatea naţională nu se pătează cu interese meschine, financiare sau de politică internă, merită abandonat în hangarul istoriei. Ca o relicvă a războiului rece în vremuri de capitalism românesc.