x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

O familie imaginară

0
Autor: Andrei Bacalu 07 Dec 2008 - 00:00
O familie imaginară


Majoritatea oamenilor se declară foarte mulţumiţi de vizita la medic şi peste 78% din cei 38.000 de pacienţi întrebaţi afirmă că vizita la medic este, în general, foarte plăcută, că sunt cât se poate de mulţumiţi şi că se simt ceva mai bine după consultaţie. Pare de necrezut dacă ne refe­rim la propriile experienţe, dar statistica are ultimul cuvânt.



Încrederea acordată medicilor, uimitoare după o istorie plină de erori, este nota dominantă a volumului "Creierul doctorului Olaf van Schuler". Este povestea, împărţită în mai multe proze scurte, independente doar la prima vedere, în care doctorii joacă, de multe ori fără voia lor, rolul principal.

Prima întâlnire cu un membru al familiei van Schuler, proaspăt ajuns din Olanda în Noul  Amsterdam (peste o vreme New York), are loc în 1662. Era perioada în care nebunia începea să fie considerată o boală, şi nu un aspect al imoralităţii, al păcatului. Şi la început, şi în continuare, avem de a face cu doctori şi cu pacienţi care prezintă, să o spunem cu delicateţe, un anume grad de instabilitate mintală.

Convingerile de pe atunci ale medicilor par să fie rodul unei minţi bolnave – cum altfel am putea explica siguranţa deplină cu care aceştia afirmă că un beţiv se poate aprinde din senin şi să moară calcinat de flăcări. Trebuie să precizăm că nu se cunoaşte nici un astfel de caz de autocombustie spontană. La fel de bizară este şi declaraţia privind proprietăţile miraculoase ale usturoiului, care ar putea readuce la viaţă un ca­da­vru. Desigur, e vorba despre o laborioasă împachetare cu felii de usturoi,  efectul final este garantat. Un reprezentant al breslei medicale de pe la 1800 îi interzice fiicei sale să activeze pentru reforme penale. Depresia în care aceasta cade este atribuită unui "uter rătă­ci­tor", adică isteriei, şi nu poate fi vindecată decât prin creşterea unui fetus care ar asigura stabilitatea presupusului organ hoinar. Fata va adopta la maturitate celebra pseudo-stiinţă a frenologiei, care deduce personalitatea după forma şi iregularităţile craniului, diagnosticând cu entuziasm nenumăratele defecte ale părintelui tiran. Fratele ei, alt doctor, bogat şi plin de succese, practică hipnoza în masă şi invocă existenţa magnetismului animal. În generaţia următoare  un medic înlocuieşte magnetismul teoretic cu un generator electric. Rezultatele nu corespund  aştep­tă­ri­lor, câţiva pacienţi mor electrocutaţi. Fiul acestuia se dedică psihochirurgiei, îşi consultă sora, o artistă bolnavă min­tal, şi  practică asupra ei o lobotomie prefrontală, operaţie ce secţionează legăturile din profunzimea creierului. Rezultatul, câteva luni de suferinţă, după care artista, ajunsă într-o stare vegetativă, moare în urma unor complicaţii.   

Ajungând cu istoria familiei van Schuler în secolul al XX-lea, întâlnim un medic entuziasmat de primele implanturi mamare cu silicon. El susţine că acestea pot dura o veşnicie. O mamă, dacă vrea, le poate lăsa moştenire copiilor. Că şi el greşeşte este evident. La sfârşit, în ul­tima povestire, su­fer­in­ţa şi singurătatea unui văduv sunt puse faţă în faţă cu răceala distantă a fiicei sale, o distinsă cercetătoare în domeniul medical, din păcate lipsită de aşa-zisul talent clinic. Inventând o linie de doctori, urmărind evoluţia medicinei prin conflictele dintr-o familie, autoarea cărţii, Kirsten Menger-Anderson, reu­şeşte să pună în evidenţă tocmai aspectul uman al practicii medicale. Doctorii nu au întotdeauna dreptate. De-a lungul istoriei, cei mai mulţi dintre ei au comis greşeli, unele de neiertat. Astfel de greşeli au folosit ca punct de plecare, ca inspiraţie, pentru soluţii utile. Alteori greşelile şi victimele lor au fost îngropate sub tăcere sau sub pământ.

Şi totuşi medicina vindecă sau cel puţin uşurează suferinţa semenilor. Încrederea în sine (uneori exagerată), realizarea unei legături interperso­nale, încrederea inspirată pacientului sunt ingredientele active ale acestui efect placebo. Scurta istorie imaginară a fa­miliei van Schuler ne dă de gândit. Mai cu seamă în aceste zile, în care agenţiile de presă ne anunţă că s-a descoperit gena ACTN3, răspunzătoare pentru calităţile atletice. Nu toţi experţii sunt de acord în privinţa genei talentului la sport, unii spun că vindem, în cel mai bun caz, pielea ursului din pădure, în timp ce alţii sunt convinşi că avem la îndemână unealta ideală de selecţie a viitoarelor glorii ale stadioanelor. Şi cu un mic efort de imaginaţie ne putem închipui aşteptând în faţa laboratoarelor de genetică zeci, sute, mii de mame cu copii în braţe.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de