x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

O imensa tristete

0
Autor: Mircea Cartarescu 20 Feb 2007 - 00:00
O imensa tristete


Moartea la cincizeci si sase de ani a prozatorului George Craciun a adus, luna aceasta, o imensa tristete in lumea noastra culturala. Si un gol cu mult mai mare decat simpla disparitie a unui scriitor, chiar exceptional. George Craciun nu era doar atat. El a fost un organ vital al literaturii romane de azi, legat prin mii de fire de toate celelalte. Un om care facea proiecte, avea initiative, scria un imens numar de articole in revistele culturale, ajuta cu mare generozitate oamenii tineri. Un devotat al ideii de cultura si de literatura in cea mai nobila acceptie a acesteia. Un universitar care a influentat generatii de studenti. Pana la urma, pe urmele maestrului sau Radu Petrescu, un model intelectual cum din pacate sunt foarte putine la noi.

Desi suntem din aceeasi generatie, nu m-am considerat niciodata un egal al lui. Nu pot uita inceputurile mele literare, cand ii priveam pe Mircea Nedelciu, George Craciun, Sorin Preda, Costi Stan si atatia altii ca pe niste idoli de neatins. Mergeam cu totii la cenaclul Facultatii de Litere, pe care-l tinea pe atunci Ovid Crohmalniceanu. Ei, care erau cu ani buni mai in varsta ca mine, care terminasera facultatea, aveau un prestigiu de scriitori consacrati. Fara incurajarea lor nu as fi inceput niciodata sa scriu proza, o meserie foarte diferita de poezia pe care o practicam pe-atunci, meserie pentru oameni asezati si tenace. Nu mi-e deloc greu sa mi-l amintesc pe George, asa cum l-am vazut prima data in holul facultatii, langa bustul lui Duiliu Zamfirescu, pentru ca, de fapt, el a ramas complet neschimbat pana in ultimii ani ai sai: era de pe atunci carunt, uscat, serios, cu o privire grava... Mi se parea "un domn" ratacit printre pustii pletosi, zaluzi si famelici ce se perindau pe acolo, si intre care eram si eu. Un om de biblioteca, traind numai pentru literatura. Alaturi de Nedelciu, Flora, Iova si altii formase cu cativa ani in urma un grup numit "Noii", care se construise pe ideea de textualism, idee nu prea populara, dar importanta pentru destinul prozei romanesti.

N-am devenit niciodata foarte buni prieteni. Traiam in lumi diferite, departate spatial si ca aperceptie literara. Totusi, ne respectam si n-am avut niciodata vreun conflict. Ne-am intalnit de multe ori la cenacluri, cat au mai existat, si mai rar cu alte ocazii: la Brasov, la el acasa, am ascultat prin 1987 "Desire" al lui Bob Dylan, intr-un tren, prin ’93, am discutat despre postmodernism... In 1990, cand am ajuns amandoi la Paris, cum nu visaseram vreodata, am baut impreuna o bere pe o terasa, la coltul unei strazi insorite... In ultima vreme ne apropiaseram mai tare: am mers impreuna in Polonia, apoi iarasi in Franta... Acum doi ani, inainte sa-si dea ultimul roman, "Pupa russa", la Editura Humanitas a venit acasa la mine ca sa imi ceara sfatul. L-am incurajat cat am putut. A fost o seara cand ne-am simtit foarte apropiati, pentru prima data in lunga noastra istorie comuna.

V-as indemna sa cititi, de George Craciun, "Acte originale, copii legalizate", "Compunere cu paralele inegale", "Frumoasa fara corp", "Pupa russa". Veti intalni un prozator care progreseaza de la o carte la alta, cu o ambitie literara egalata doar de fervoare si talent. Eu cred ca drumul sau literar a fost frant intr-o perioada ascendenta, ca a fost unul dintre prozatorii care, asemenea vinului, devin tot mai buni pe masura ce inainteaza in varsta. N-am nici o indoiala ca, daca ar mai fi trait, George ar mai fi scris cateva romane minunate.

Asa, raman de pe urma lui o opera solida si inchegata si aminirea unui om bun, civilizat, pozitiv, cu care orice intalnire era o bucurie.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de