x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale O îndeletnicire profitabilă: ţuţăritul

O îndeletnicire profitabilă: ţuţăritul

de Ştefan Mitroi    |    23 Sep 2009   •   00:00

N-o să găsiţi nicăieri o hârtie pe care să scrie: Certificăm prin prezenta că domnul sau doamna cutare se îndeletniceşte cu ţuţăritul. Ceea ce este profund nedrept pentru îndeletnicirea în cauză. O întâlnim şi la alţii, dar n-a cunoscut niciunde o asemenea înflorire ca la noi. Dacă ne-am lua după fonetică, am crede că face parte din aceeaşi familie cu oieritul, stupăritul, îmblăcitul, însă n-are nimic în comun cu ele. Rudele ei bune sunt, şi nu doar din punct de vedere fonetic, slugăritul, mânăritul, arvunitul, cumetritul, potcovitul. Vorba unui jurnalist celebru, să ne lămurim. Întrucât trăim în România, unde regula cea mai importantă este să nu dai nici un fel de importanţă regulilor, o vom lua în sens invers. Vom începe cu sfârşitul, adică. Nu sfârşitul ţuţăritului. Aşa ceva nu există. Ţuţăritul are viaţă veşnică. Vorbim, ca să fim bine înţeleşi, de cel autohton. Acestuia îi prieşte de minune aici. S-a legat cu rădăcini adânci de spaţiul mioritic, deal, valea ălora de insistă să răzbească prin eforturi proprii, deal, valea oricui ţine să facă pe deşteptul. Se simte, ce mai tura-vura, ca la el acasă ţuţăritul pe meleagurile noastre.

Cel ce purcede pe calea anevoioasă, dar plină de satisfacţii a ţuţăritului, trebuie să dea dovadă de mult curaj. În primul rând, curajul de a nu sta niciodată în poziţie verticală. Apoi, curajul de a spune mereu da. După aia, curajul de a te gudura tot timpul. şi, în fine, curajul de a te uita seara în oglindă fără să scuipi. Cine se dedică ţuţăritului devine în mod automat ţuţăr. Nu poţi fi ţuţăr decât în raport cu cineva. Ţuţăritul constă în arta sau ştiinţa (aici părerile specialiştilor sunt împărţite) de-a-l ţuţări pe cel ce te-a acceptat, din raţiuni numai de el ştiute, ca ţuţăr. Deşi aspră (limba ţuţărului poate face mărturisiri complete în acest sens), calea ţuţăritului duce totdeauna la izbândă. O izbândă dulce la care ceilalţi n-ajung deloc sau ajung foarte târziu. şi ajung degeaba, pentru că nu-i mai simt gustul, căci li s-a acrit cam de tot şi toate între timp. Ţuţăritul presupune, aşadar, existenţa unui tandem: cel ce ţuţăreşte şi cel ce se lasă ţuţărit. Fără al doilea, primul ar fi mort. Fără primul, al doilea s-ar simţi doar al doilea, sau al treilea, sau al patrulea în domeniul său de activitate, pe când aşa, cu un cârd de ţuţări după el, se simte, al oricâtălea ar fi în realitate, un fel de zmeu ce-şi pune aripile de serviciu şi se lasă ridicat de ele în slăvi doar ca să se poată găinăţa de deasupra în capul celor ce-l admiră de dedesubt. În asta şi constă grozăvia ţuţăritului, ţuţării se îngraşă profesional, social sau politic ca urmare a efectului produs asupra lor de acest excelent îngrăşământ organic. Nu trebuie să ne mire uşurinţa cu care ei sar peste trepte şi etape (peste cadavre niciodată, calcă întotdeauna pe ele; este una dintre condiţiile obligatorii ale îmbrăţişării ţuţăritului). În ce priveşte profesiile care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestuia, ar fi ridicol să mergem cu închipuirea spre ocupaţii precum mineritul, dulgheritul, tâmplăritul. Cum să fii ţuţărul unui lucrător al pământului sau al unei femei care lustruieşte parchetul (nicio aluzie la doamna Kovesi)? Ţuţăritul se poate începe de foarte tânăr. Totul e să ştii pe cine alegi să ţuţăreşti. şi cum să-i intri acestuia pe sub piele. Să nu-l contrazici niciodată. Să-i lauzi în toate împrejurările agerimea minţii şi strălucirea faptelor. Să-i gâdili cu vorbe cât mai mieroase orgoliul. Dacă faci toate astea eşti pe drumul cel bun. Ar mai fi dusul ţucalului, dar la astfel de nivel ajung doar marii profesionişti ai ţuţăritului. Mai încolo, către largul vieţii,  unde nu e uşor să navighezi de unul singur, căci bat vânturi năprasnice, ţuţăritul îşi măreşte şi miza, şi aria de acţiune. Trăim, putem spune, într-o lume de ţuţări. Tocmai de aceea, ne este cu neputinţă să înţelegem de ce această nobilă activitate nu este încă omologată oficial. Poate ne este ruşine cu ea. De ce să ne fie însă? E ca atunci când răsucim cheia în uşă şi rămânem singuri înăuntru. Pute în timp ce, dar ne simţim al dracului de bine după.

×
Subiecte în articol: editorial