x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale O mahala a Europei

O mahala a Europei

de Tudor Octavian    |    13 Iun 2007   •   00:00
CINE SĂ LE INŢELEAGĂ PE FEMEI?, se intreabă un domn cu o familie foarte reuşită. Soţiei mele ii plăcea la nebunie Rembrandt. Ani in şir, numai de Rembrandt a vorbit. Dar de cănd i-a căzut in mănă o biografie in limba romănă şi a aflat că pictorul a trăit cu servitoarea, găseşte că arta lui Rembrandt e plicticoasă, că i s-a dat prea multă atenţie.


LA TĂRGUL DE CARTE, unul din cititorii care declară că are tot ce-am publicat imi face o mărturisire şocantă. După ce-mi cumpără un nou volum, rupe din el povestirile care i-au plăcut cel mai mult şi le pune in nişte mape, pline cu foi rupte din operele altor autori. Locuiesc intr-o garsonieră cu nevastă-mea şi un copil, se scuză el, unde să-mi incapă şi cărţile?


ROMĂNIA e o mahala a Europei. A fost pănă de curănd o comună in extravilan, şi acum Europa s-a indurat şi a adus-o in intravilan. Nu mai suntem comună, am devenit cartier. Adică tot un fel de mărginime, dar una mai accesibilă.


DECENII DE-A RĂNDUL am scris numai la maşină, iar de nişte ani incoace şi la laptop. Nevoit să intocmesc o cerere de mănă, mi-am dat seama că mă paşte o paranoia: de la jumătatea paginii incolo, toate răndurile o iau binişor in sus. Exact ca in manualele de grafologie, la capitolul unde se spune cum descoperi problemele psihice ale unui om, după cum i se duc răndurile in sus sau in jos. Culmea e că şi maşina de scris are o alunecare ciudată, care-mi suceşte foaia, iar scrisul urcă aiurea, ca in manual.


CINE N-A AVUT NICIODATĂ un căine nu-şi poate imagina ce simţăminte pune acesta in mişcare. După ce creşti un căine, nu-ţi mai poţi imagina cum ar fi viaţa fără el. Un gen de dependenţă, care aduce a privilegiu, şi de aceea nu se comentează. De nişte lucruri e bine să nu pomeneşti, ca nu cumva să le strici.


IL INTREB PE UN CHITARIST, care lălăie de vreo zece ani intr-un pasaj acelaşi căntec, dacă mai ştie incă unul. Da, zice el, dar n-are rost să schimb căntecul. Pe aici trec mereu alţi oameni. Se schimbă ei.


UNII SE NASC CU INIMĂ DE SLUGĂ. Ambiţia lor in carieră e să fie primii intre slugi. Intr-un fel se simt stăpăni peste stăpăn, pentru că ii ştiu secretele, iar condiţia de favoriţi le dă sentimentul că sunt oameni liberi. Dacă n-ar avea stăpăni atotputernici, şi-ar ţine gura, ar indura anonimatul cu nădejdea unui stăpăn mai bun - cum spunea şi Leporello, servul lui Don Giovanni - , ar suporta tot felul de umilinţe, ştiind că vine şi o vreme a răzbunării. Şi chiar dacă vremea asta nu vine, ar consuma consolaţi condiţia de neluaţi in seamă, mulţumiţi cu ce cred despre ei inşişi. Mulţumirea vine din aceea că nici o slugă nu se socoteşte astfel, ci un supradotat care n-are chef să devină stăpăn. De ce să ai şi grijile stăpănului, cănd te poţi bucura de toate privilegiile lipsei de responsabilităţi? Libertatea presei a insemnat pentru gazetarii cu destin de slugi la case mari accesul la poziţia de justiţiari, care scriu pe placul unei singure persoane: patronul.

×
Subiecte în articol: editorial