O măslină cu personalitate

“Lung-îi şanţu’ Clujului !”- cântaseră în acele zile, a pagubă, clujenii care se plimbau la mijlocul lui iunie 2006 pe Bulevardul Eroilor, între Piaţa Revoluţiei şi Opera Română. Şanţul care îi inspirase - urmând să adăpostească un cablu electric -, nu putuse fi amplasat şi  săpat cu niciun centimetru mai la dreapta sau mai la stânga liniei pe care se înălţau zeci şi zeci de arbori, ce ornau de ani de zile amintita arteră de circulaţie, semeţindu-se la limita trotuarului. Pe cale de consecinţă, copacii trebuiseră tăiaţi.

 Plantarea acestora - în alternanţa premeditată stejar-mesteacăn-brad argintiu -  fusese opera primarului PRM-ist Gheorghe Funar şi, de-a lungul celor câteva mandate ale sale, aceştia ajunseseră la înălţimi de 9-10 m şi diametre de vreo 30 cm. Altcumva spus, crescuseră arbori “în toată firea”. Adică, numai buni de doborât.

 Uciderea arborilor nu era însă decât dovada toleranţei etnice a primarului de atunci, Emil Boc, aflat la primul mandat şi membru al Partidului Democrat. Iar motivul era simplu: parşivi, în lungile toamne clujene, copacii zugrăveau,  foşnitori, tricolorul românesc: stejarii deveneau roşii, mestecenii galbeni şi brazii băteau în albastru. Întrebată de mine, chiar pe când drujbele cântau prohodul tricolorului vegetal, şefa  de atunci a serviciului de urbanism, o anume “doamna Cora”, m-a lămurit că “defrişarea” s-a făcut spre a se amenaja “parcări şi spaţiu pietonal.” De ce automobilele şi pietonii nu încăpeau sub coroanele arborilor, nu mi-a putut  explica.
Trecând printre cioate, mult mai îngrijorate decât feţele clujenilor, mi s-au părut chipurile câtorva căţei dezorientaţi care, la ceas de seară, căutau un arbore îngăduitor. Aşa cum, peste puţină vreme, aveau să caute şi clujenii. Umbra.

Cum în antecamera primarului Boc se afla, pus la îndemâna cetăţenilor,  un chestionar cu întrebări de genul: “Cât de serios credeţi că afectează corupţia instituţiile statului?”, nu m-am putut împiedica să gândesc, totuşi, că un chestionar despre prostia din primărie ar fi fost mult mai util.

Am intrat aşadar şi la căpetenia urbei, care m-a primit - e drept, putea să nu o facă, însă legitimaţia de jurnalist avusese şi ea rolul său - şi, înainte de a aborda problema copacilor asasinaţi, am sondat terenul legăturilor PD cu viitorii trădători mascaţi din PNL; cei despre care aveam oarece informaţii. M-am adresat - subliniind faptul -, nu atât primarului, cât preşedintelui PD Emil Boc, abordând tema afectării ecosistemului  forestier patronată de Gheorghe Flutur, pe atunci încă ministru liberal al Pădurilor.

Nu am apucat să trec la subiectul arborilor citadini,  fiindcă, auzind ca mă iau de Flutur, brusc, Boc a făcut “Poc!”.

Încercaţi, printr-un tenace efort de imaginaţie, să vă figuraţi imaginea unui Emil Boc nervos. Dar nu cuprins de enervarea banală pe care i-ar produce-o un ţânţar după stingerea luminii sau unul ca Dan Diaconescu Direct, că n-am făcut nimic. Vorbesc de enervarea adevărată, scăpărătoare, telurică, degajând energii de plăci tectonice în mişcare, generatoare de tsunami-uri neuropsihice. Ei bine, sunt sigur că nu veţi reuşi.

De pe fotoliul pe care se afla, individul a sărit în picioare: drept, ţanţoş, semeţ, făcându-se mare - aproape cât mine, care şedeam - şi a decretat cu ţâfnă: “Pierdem timpul! Astea nu-s probleme de discutat!” Roşu, turgescent, “mic şi rău”. Cu greu mi-am abţinut râsul. Trebuia văzut. Vorbele îmi sunt neputincioase pentru a zugrăvi portretul unui Emil Boc furios. De aceea, renunţ.

Închipuiţi-vă, mai bine, o măslină care sare la mesean, dacă acesta critică salata de legume care o adăpostea.