Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cand vine vorba de carti si de citit, tot ce se spune e si adevar si minciuna. In cultura, adevarul seamana atat de mult cu minciuna, incat cine vrea sa le separe se trezeste ca-i contra tuturor.
De fapt, nimeni nu mai citeste la fel ca inainte de 1990, dar asta nu inseamna ca e mai rau. In cultura, orice sfarsit contine si o samanta de bine si orice inceput anunta si o doza de rau. E drept, nimeni nu se mai mandreste ca a pus mana pe "Sogunul" sau "Magicianul", carti cu tiraje populare, de 100.000 si de 200.000 de exemplare, dar sunt pe piata alte 100 de romane la fel de provocatoare a cate 1.000 de exemplare fiecare. Inainte de 1990, foarte multi oameni cumparau carti ca sa le aiba, nu sa le citeasca. Se tezaurizau carti pentru vremuri si mai grele. Astazi, cartile se cumpara spre a fi citite si folosite. Acum. Bibliotecile personale sunt mai mici, insa mai adecvate, au mai putina "cultura generala". Cultura, cand omul are de unde alege si, mai ales, de unde se informa, devine particulara. Una e sa iei de bun tot ce-ti da statul comunist si alta sa procedezi conform unui discernamant exersat. Cineva spunea ca o carte buna nu se cumpara, se descopera. Operatiunea aceasta, de descoperire a cartilor care ne-ar putea fi de tot folosul, e, in sine, o munca spirituala importanta.
Pare de neinteles, dar si abundenta ofertei e factorul care-i indeparteaza pe moment de carti pe virtualii cititori. Am inteles treaba asta fara sa fiu ajutat. Inainte de 1989, cand reuseam sa vanez dintr-un anticariat o carte de arta bine tiparita si la care visam de ani multi, eram fericit saptamani de-a randul c-o am. Marea reusita era c-o aveam, ca izbuteam sa o capat, desi sansele erau infime. Cititul venea in al doilea rand. Dupa 1990, ajungand in sfarsit in cateva librarii americane gigantice, cum ar fi bunaoara si libraria cu carti de arta din toata America si din toata lumea a Muzeului Metropolitan, am avut senzatia ca insist sa port o lupta din care sigur o sa ies invins. Am mai continuat o vreme sa cumpar in nestire carti, pana ce nevoia furioasa de a le avea s-a potolit. Un amic din New York ma mai intreaba, din cand in cand, daca sa-mi mai pastreze cele 80 de albume pe care le-am adunat atunci in subsolul casei lui. Le-am vanat, dar cand a fost sa le transport, am abandonat marea competitie cu mine insumi a stransului. Astazi, daca aduc in casa o carte noua, stiu ca-i obligatoriu sa renunt la una veche. Vremurile s-au schimbat, dar apartamentul in care locuiesc nu a devenit mai mare. Rau cu adevarat e ca targurile periodice de carte sunt coplesite de productia veleitarilor. Cu bani putini, cu sprijinul unui naiv, orice neispravit poate sa iasa pe piata cu poezii si romane. Cu tot felul de carti, trase in cateva exemplare. Care, e adevarat, nu se vand.
